de Mircea Opriță

În primul rând, e de constatat că lumea rămâne mereu fascinată de subiect, la un secol după J.-H. Rosny-Aîné, belgo-francezul pe care poetizarea preistoriei și exaltarea elanurilor de la începuturile civilizației umane nu l-au împiedicat să fie un membru de vază al Academiei fraților Goncourt. Domeniul se află la răscrucea dintre misterele greu penetrabile ale timpului și antropologia savantă. Romanului îi oferă soluții comode, bazate pe desfășurări epice remarcabile și pe eroi din specia lui Ghilgameș, gata să-și pună în valoare aptitudinile fizice și istețimea vizavi de solicitările unui spațiu natural aflat încă în plină sălbăticie. Depinde de talentul fiecărui autor dacă abordarea va fi una elementară, rezumată la aventură și la exaltările naive ale motivului preistoric, sau dacă – dimpotrivă – va încerca să scoată din clișeele acestuia din urmă efecte demne de literatură. După câteva romane SF în cheie barocă (Cel mai înalt turn din Baabilon, Imperiul marelui Graal), Sebastian A. Corn a tipărit la Editura Cartea Românească Vindecătorul (2008). Un roman surprinzător de simplu, de cursiv, la cineva care până acum și-a manifestat din plin înclinația pentru maniera complicației, a planurilor interferente și a rezolvărilor de situații apărute la incidența arborescenței libere cu soluția căutată. Scrierea relatează la persoana întâi călătoria lui Krog, eroul emblematic al preistoriei, printr-un univers necunoscut, căruia această aventură de excepție îi lărgește treptat orizontul spre dimensiuni planetare. În strânsă relație cu câștigurile exterioare, se lărgește și orizontul interior al personajului, pe care îl vom găsi în final îmbogățit sufletește printr-o aventură paralelă, a cunoașterii și a spiritului remodelat.

Multe narațiuni de acest tip exploatează doar aspectul exotic al lucrurilor, imaginând lupte cu marile fiare de la începuturile cuaternarului și, în general, cu o natură ostilă, percepută de primitiv la modul spăimos, drept o amenințare majoră și continuă. Alungat de comunitatea constituită gregar, constrâns astfel să trăiască de unul singur toate grozăviile de care prezența semenilor îl ferea totuși, oferindu-i o relativă căldură și siguranță, acesta va fi nevoit să-și dovedească sieși, mai întâi, pentru a supraviețui, forța și inteligența care îl ridică deasupra nivelului comun. În cele din urmă, ca o condiție a reintegrării sale în grup, dar pe o poziție superioară, probele de eroism acumulate pe traseul experienței sale inițiatice urmează să se impună modestului și ingratului nucleu de societate umană, care ar avea numai de câștigat de pe urma calităților remarcabile ale reprezentantului său călit de-acum în diverse confruntări memorabile cu natura potrivnică. Aceasta este, de regulă, schema dintr-un roman al preistoriei construit pe conflicte elementare, reductibil la regimul benzii desenate și predispus la serializare, conform rețetelor din literatura comercială. O dificultate suplimentară pentru constituirea unui astfel de erou al umanității timpurii într-un personaj complex este precaritatea limbajului imaginabil pentru o vreme în care comunicarea orală se reducea, probabil, la rudimente de expresie, în ton cu gesturile și acțiunile modeste ale omului preistoric însuși.

Nu este, însă, cazul romanului lui Sebastian A. Corn, care are ambiția de a proiecta condiția eroicului cu specific de epocă primordială într-o dimensiune quasi-metafizică. Krog prezintă și el toate atributele necesare unei izbutite aventuri preistorice. Tânăr, răzbătător și vrednic în „luptele de sânge”, el își câștigă titlul de „mare Ucigaș” prin dovezi făcute în registrul mitic, încă din trupul mamei sale, întrucât nașterea lui pare să fi pretins eliminarea fratelui geamăn, transformat în avorton. Calitatea de Ucigaș va fi dovedită ulterior prin acțiuni proprii și recunoscută oarecum admirativ de trib: ea este în sinonimie instinctivă cu cea de războinic, într-o vreme când conflictele din cadrul speciei umane par depășite ca frecvență și importanță de cele cu alte specii animale. Luptele „de sânge” se dau pentru păstrarea unui teritoriu modest, însă esențial, dar și spre a rezolva conflicte minore, cauzate de dușmănii personale, printr-o lovitură de bâtă ori cu „piatra de mână”, cuțitul de silex cioplit. Tânărul descoperă la un moment dat că ușurința cu care poate „limpezi lucrurile” cu toți cei ce i se pun în cale îi asigură o condiție specială în cadrul comunității primitive. Acest talent îl va indica, de altfel, și drept omul apt să pornească în marea călătorie a vieții lui, pe un drum presărat cu pericole și care îi va solicita din plin manifestarea aptitudinilor războinice. Dar autorul, concepându-l ca personaj, nu se limitează la acest nivel necesar marilor aventurieri din toate epopeile lumii, inclusiv celor din Iliada homerică și niebelungilor din folclorul german mediaval. Există mai multe indicii de modernizare a personajului și a aventurii sale excepționale.

Krog nu mai este insul derutat, rătăcitor de nevoie prin lumea fiarelor teribile, ci campionul unei misiuni. Un conducător de tip șamanic, Moru, născocitor de cuvinte într-o lume a mormăielilor și a grohăiturilor, îl însărcinează cu dificila responsabilitate a răspândirii vorbelor pretutindeni în lume. Mentalitatea primitivului subit iluminat acordă cuvintelor un sens aproape mistic, de instrumente magice pe seama cărora se pot ghici mai ușor faptele prezente și viitoare. Krog devine astfel Trimisul, cel ce „trebuie să împartă vorbele cu toți cei pe care îi întâlnește”. Lucru dificil de realizat, încă o probă de abilitate și de valoare personală așadar, întrucât Krog e mut: mutul simbolic al miturilor primordiale, stăpân doar pe „limba din minte”, pe capacități telepatice prin care e de presupus că s-ar fi realizat comunicarea înainte de apariția limbajului articulat. Ca în magiile ce vor fi generat picturile rupestre de la Altamira, unde gestul vânătorului cheamă la viață fapta glorioasă, cuvintelor li se atribuie putința de a materializa lucrurile pe care le evocă:

„Toți Vindecătorii care ne tragem din Tatăl știm că așa fac cuvintele. Uite, cuvintele ne-au dat nouă sulițe cum n-au nici un fel de alți oameni, ne-au dat luntrele astea, îmi arătă el trunchiurile scobite, ne-au dat undițele (nu știam ce sunt undițele), ne-au dat plasele de prins pește și pânzele în care ne înfășăm.”

Romanul sugerează un moment de răscruce din evoluția speciei umane. Inventarea cuvintelor constituie răspunsul omului la presiunea unui mediu catastrofal (Ceața cea Mare, Gerul cel Greu), dar și un fel de joc existențial atins de aripa complicației continue. Odată pornită aventura lexicală, tot mai multe obiecte și fragmente de obiect se cer denumite, într-o avalanșă generatoare nu numai de uimire pentru personajele implicate, ci și de teamă firească. Domeniului concretului îi urmează abstractul: diviziuni și subdiviziuni, forme noi, geometrice, până nu demult de neînchipuit, apar în diverse scăpărări ale efortului creator, conducând pe neobservate hoarda primitivă spre primele semne de civilizație. Avantaje și dezavantaje se confruntă în gândirea torturată a mutului Krog, care intuiește la modul providențial rolul cuvintelor ca depozitare ale memoriei și stimulente ideatice, dar și faptul că pătrunderea lor în scenă va duce inevitabil la stingerea vechilor aptitudini, și în primul rând la dispariția „limbii din minte”. În viziunea lui plastică și elementară, Krog simte cuvintele ca pe niște entități „vii”, cele legate de ființe și lucruri concrete, sau „moarte”, cele denumind abstracțiunile, toate importante însă în această experiență a facerii limbajului, cu consecințe greu previzibile pentru destinele speciei umane în momentul său auroral. Cuvintele nu sunt o formă de relaxare a minții, dimpotrivă, deschid perspectiva unor concentrări penibile și permanente. O lume a calculului premeditat tinde să ia locul răbufnirilor instinctuale. Aducând complicația intelectuală în acest univers multă vreme simplu, limitat și comod, cuvintele declanșează inclusiv un nou mecanism de înțelegere a vieții omenești.

„Vorbele astea, fir-ar să fie, te pun să te gândești mai mult decât trebuie. Înainte de vorbe, când era să pornim o luptă de sânge, o porneam și gata. Acum însă, vedeam cum lupta de sânge nu era decât un singur fir dintr-o pânză de păianjen. Un alt fir era ceea ce puneam eu la cale, un altul era ceea ce Scept punea la cale, altul era ceea ce credeau oamenii despre mine, un altul era ploaia, un altul era soarele, un altul era ce rămăsese după Tatăl, un altul era cum se nășteau pruncii, un altul era ce va rămâne după lupta de sânge, un altul era Gerul cel Greu și tot așa, tot mai multe fire, nesfârșit împletite, gata să se rupă la fiecare boare.”

Ca să dea tensiune și dinamism unei scheme abstracte, nelipsită de subtilitate în fond, Sebastian A. Corn avea nevoie să producă în jurul ei o situație conflictuală majoră. Ea apare, în roman, dintr-o polarizare extremă a pozițiilor în raport cu proliferarea limbajului vorbit. Dacă Moru, Krog și alți Vindecători din fruntea unor populații fictive se constituie în promotori ai cuvintelor, unii, în schimb, văd în cuvintele născânde un mijloc de periculoasă și nedorită îmblânzire a firii umane. „O să ne împorceacă pe toți”, trage concluzia pomenitul Scept, făcând aluzie la „decăderea” semețului mistreț, prin domesticire, în respingătoarea condiție a animalului degradat, dependent de gospodăria curentă. Dincolo de ciocnirea unor asemenea viziuni „protofilozofice”, conflictul este întreținut latent și de „protopolitică” – dacă mi-e permis să contribui și eu la unele mici, dar oportune creații de vocabular. Aflăm astfel că, în scopul menținerii privilegiilor proprii, destui Vindecători doresc cuvintele doar pentru ei înșiși, împotrivindu-se, pe ascuns ori fățiș, ideii de democratizare a limbajului, operațiune pusă în scenă de Krog prin campania lui de răspândire a noilor vorbe pretutindeni în lume. Vom asista, deci, la primul război ideologic al rasei umane, plasat undeva, la granița, cam greu de trasat prin metoda carbonului 14, dintre preistorie și civilizația istorică deja cunoscută. Un război tenace și în continuă mișcare, deoarece nu doar Krog și grupul lui de susținători ai limbajului articulat umblă prin lumea primitivă spre a-și desăvârși misiunea revoluționară, ci și Scept, cu mulțimile de militanți anti-limbaj, se țin scai pe urmele celor dintâi. Într-un veritabil elan protocronic, se realizează astfel, în masă, cu ochii injectați de febra marii confruntări finale, primul ocol al Pământului, cu mult înainte de celebra expediție a lui Magellan.