de George Anania

Interviu cu scriitorul George Anania.

Era greu de publicat în timpul regimului comunist? Erau necesare compromisurile?

Nu ştiu alţii cum a publicat, ca să pastişez o expresie celebră, dar pentru mine a fost destul de greu şi voi explica mai jos de ce. Am debutat în 1962, cu romanul Constelaţia din ape, publicat în Colecţia Povestiri ştiinţifico-fantastice, sub redacţia unui bărbat absolut remarcabil, Adrian Rogoz, care a făcut din R. Bărbulescu şi din mine „scriitorul bicefal“ de mai târziu şi ne-a „învăţat carte“ din punctul de vedere al scrisului. A fost primul meu mentor în materie de literatură, absolut necruţător sub raportul acurateţei gramaticale şi stilistice, a cărui matrice de gândire o port şi azi în mine, cu aceeaşi recunoştinţă ca acum peste cinci decenii. Pentru o greşeală (pe atunci!) impardonabilă, o virgulă scăpată între subiect şi predicat, ne-a ironizat luni întregi: „Iată, zicea la vederea noastră, vin marii cunoscători ai limbii române, Bărbulescu şi Anania!“

Cu cenzura politică, prezentă în orice moment, soluţiile erau mai simple – a trebuit să scoatem text orice aluzie sau alt element neconvenabil ideologiei sau mişcărilor politice de moment (în fond nişte fleacuri, fireşte – nimeni nu submina regimul în acel moment şi în acest tip de literatură populară). Suspiciunile îşi făceau mereu simţită prezenţa. De pildă, pe coperta primei fascicule a romanului, figura o erupţie vulcanică, iar cineva din CC UTC, care dădea viza pentru tipărire, a vrut să citească manuscrisul, temându-se, probabil, să nu fie vorba de o bombă atomică. Nu se punea problema dacă e o bombă cu utilizare antiimperialistă sau una antisovietică, important era să nu existe... A fost atunci o mică vâlvă, fiindcă fascicula trebuie să intre la tipar şi riscam pierderea datei de apariţie, dacă nu cumva respingerea ca atare a cărţii, ceea ce ar fi fost chiar ceva foarte rău. Din fericire, cenzorul era, probabil, un ins inteligent, fiindcă s-a lămurit imediat şi ne-a dat aprobarea. În cea de a doua fasciculă, însă, a trebuit să schimbăm numele unui personaj, Su Mi Ma, despre care susţinusem că e japonez, în Su Mima, conferindu-i naţionalitate chineză, deoarece tocmai atunci apăruseră nişte asperităţi diplomatice între noi şi Japonia. Aşa că, de la un număr la altul al colecţiei, asiaticul nostru s-a metamorfozat din cal în măgar sau invers.

Pe de altă parte nici nu am simţit, atunci sau mai târziu, că, în acest fel, ni se „mutilează“ scrierile; din fericire, Dumnezeu ne-a dăruit cu suficient simţ al măsurii şi al ridicolului ca să nu ne imaginăm vreodată că am dat naştere unor capodopere cărora împrejurările potrivnice sau oamenii lipsiţi de discernământ le-ar putea distorsiona litera şi spiritul.

În acelaşi timp, trebuie să precizez că (sub auspiciile, mai fericite, ale diminuării cenzurii) am avut parte, la un „nivel superior“ al publicării scrierilor noastre, de alţi doi redactori absolut luminaţi, la Editura tineretului: Ion Hobana, şeful secţiei Literatură SF, şi Herta Spuhn, redactor de carte. Cu ei am scos Statuia şarpelui, Doando, şi Ferma oamenilor de piatră – şi a fost, poate, cea mai fericită perioadă a veşnicei noastre ucenicii literare.

Pe urmă aceşti mentori a trebuit să plece şi am rămas „la mâna“ unui secretar de partid (în sensul partinic al cuvântului), sub redacţia căruia am scos, la un moment dat, Şarpele blând al infinitului, la care, în plină „maturitate artistică“, am elaborat 4 (patru) variante, din cauza unor veşnice nemulţumiri legate de faptul că respectiva persoană nu avea nu doar apetenţă pentru SF, dar şi pentru literatură în general. Şcoala aspră a maestrului Rogoz şi-a spus însă cuvântul: cartea a apărut.

Cum s-a constituit tandemul cu Romulus Bărbulescu?

În urma unui scandal literar.

Romulus Bărbulescu, actor, născut cu 15 ani înaintea mea, pasionat de literatură şi mai ales de poezie, scrisese un scenariu de film a cărui acţiune se petrecea în lumea paleontologiei (soţia dumnealui a fost conferenţiar la faculatea de profil din Bucureşti). Un cunoscut autor de SF din epocă, a publicat, la câtva timp după aceea, o povestire despre care R. Bărbulescu a susţinut toată viaţa că fusese plagiată după acel scenariu (avuseseră aceeaşi dactilografă...). Eu sunt convins că nu, asemănarea era vagă şi astfel de idei circulau liber în lumea noastră, cum se întâmplă şi azi. Ca atare, R.B. s-a dus la Adrian Rogoz, să reclame paternitatea subiectului. Ca să-l împace, „maestrul Rogoz“, cum i-am spus noi, l-a întrebat dacă mai are vreo idee SF aptă să fie materializată într-o povestire pe care promitea să o publice. Ambiţios, Bărbulescu i-a spus pe loc una (jumătate din ceea ce a devenit subiectul Constelaţiei din ape).

Pe de altă parte, din pasiune pentru gen, şi eu deschisesem uşa acelei redacţii, aducând vreo două povestiri modeste, evident nepublicabile (aveam pe atunci vreo 18 ani şi, spre deosebire de geniile literare precoce, nu produsesem nici măcar ceva demn de tipar). Dar maestrul a reţinut din strădaniile mele o frântură de idee – şi s-a gândit să împuşte amândoi iepurii, punându-ne în acelaşi coş. Vreau să menţionez că, dintr-un respect nedezminţit, i-am vorbit întotdeauna colaboratorului meu cu „dumneavoastră“ şi cu „domnule Bărbulescu“.