Adrian Rusnac este un membru, relativ proaspăt, din iunie 2009, de când era încă în clasa a X-a a liceului Shakespeare din Timișoara, lucrarea pe care v-o prezentăm în continuare la rubrica Junior SF a fost lecturată în 2 variante în luna februarie și mai 2010 în cadrul clubului Helion.

Cerul purpuriu, brăzdat de unde aurii sclipitoare, era singurul lucru la care ne puteam uita fără să fim deja scârbiţi de împrejurimile care ne dădeau coşmaruri de o bună bucată de vreme.

Gheaţa scârţaia violent sub noi datorită greutăţii încălţărilor din elementium-ul infernal de greu. Abia ne puteam târî picioarele prin covorul de un alb infinit şi încă aveam de străbătut cale lungă. Obosit nu era niciunul din noi, dar eram sătui până peste cap. Atât de sătui încât abia vorbeam unul cu celălalt, nu ne mai gândeam decât cum să ne transferăm trupurile îngheţate direct la destinaţie.

Ochii lui albaştri parcă radiau, deşi pe chipu-i lipsit de vlagă se vedea că nu e în apele sale. Gluga neagră, boţită şi brodată cu câteva dungi argintii, îi acoperea capul, iar pe tenu-i mat se puteau zări cateva şuviţe blonde-aurii. Îşi scutură sprâncenele îngheţate şi îşi îndesă nervos şuviţele căzute din cauza gerului în glugă. Părea să îl deranjeze teribil vântul şi ninsoarea. Aproape că nu mai rezista, dar nu scotea nici un sunet. Ştia la fel de bine ca şi mine că nu avem de ales decât să ne ducem la bun sfârşit angajamentul. Făcuse greşeala de a îmbrăca nişte pantaloni exagerat de groşi, căptuşiţi cu acelaşi material ca şi încălţămintea. Problema era că greutatea pantalonilor îi facea sa-i cadă intr-una şi, după câteva ore de drumeţie în care-şi tragea pantalonii pe el la fiecare zece metri, n-am mai rezistat şi-am izbucnit in hohote de râs. După încă o vreme, în care deveni de-a dreptul enervant, am hotărât să-i curm suferinţa facându-i cadou o bucată de sârma, uitată într-unul din buzunare de cine ştie când. Să şi-i lege, nu pentru altceva. Chiar dacă era tăntălău câteodată, Serge era partenerul perfect pentru mine.

-Doamne Dumnezeule, ghetele astea nenorocite mă omoară ! se văicări Serge, tropăind pe gheaţa groasă şi scuturându-şi picioarele pline de zăpadă. Nu mai suport, zăpadă, zăpadă, şi iarăşi zăpadă. Aaa... scuze, acum cateva zeci de ore mi s-a părut că văd o piatră, dar în rest...ghici ce? Zăpadă.

-Nu te mai văita atât, chiar nu vom ajunge mai repede, ştii că nu prea avem de ales. Şi de ce tot iţi scuturi neaua de pe ghete? Din cate ai observat ninge şi ...  va ninge mereu. Aşa se pare.

-Nu ştiu ce să zic, nu e vorba că am obosit, bătrâne, dar sunt şi eu o fiinţă umană, puţin respect, spuse Serge cu faţa-n pământ. Atât cer, puţin respect, ce-i aşa greu, CE E AŞA GREU? Se răsti el în glumă.

-Daca încă speri la puţin respect inchide-ti gura, mi-e prea frig ca să fiu atent şi la tine.

-Ei haide, ştii bine ce am vrut să zic. Nu contează, şi aşa abia mai pot vorbi de frig. Faţa aproape ca-mi crapă de îngheţată ce mi-e. Uite, Columne, exclamă el, asta înseamnă că suntem aproape.

Într-adevăr, chiar era un semn bun, eram aproape şi mai aveam 29 de ore până la următorul VAL. Acei stâlpi pe care mi-i arăta Serge, Columnele, erau aşezate paralel, aveau o înălţime cu mult peste câteva zeci de metri şi acoperite de încrustări pe toată suprafaţa, ce păreau să alcătuiască un soi de circuit gigant. În momentul de faţă emanau o lumină portocalie, ceea ce ma liniştea. Nu ştiam exact de ce, dar temperatura Columnelor era extraordinar de ridicată şi, de aceea, parcă fumegau. Într-o parte Columnele erau de culoare albă, iar pe partea opusă erau negre ca smoala. Fiecare era numerotată, dar destul de nefiresc: 1, 2, 547, 33, 69. Mereu mă întrebasem de ce. O luarăm împreună chiar prin mijlocul lor, scrutând cu atenţie zona din jurul nostru. Niciodată nu puteai şti ce se ascunde în întuneric sau, în cazul de faţă, în zăpadă. Starea noastra de hiperatenţie fu brusc deranjată de un amalgam de sunete puternice şi haotice care veneau din buzunarul lui Serge, dar el nu părea să bage de seamă. Zgomotul mă scotea din minţi.

-Vezi ce vrea tâmpenia aia de transmiţător, urlai din toate puterile către el, dar Serge al meu, nimic, visa, dus pe cine ştie ce lume. Adormitule, transmiţatorul, încercând să şi gesticulez de data asta, chiar dacă era la câţiva metri de mine. Boule...opreşte-l odată !!!

-Ce spui? Aa, scuze, nu eram atent, ai observat ce frumos...ninge? spuse el lăsând să se vadă pe faţa sa uscată de frig, o jumătate de zâmbet cam chinuit, nu-i aşa că peisajul e îmbătător de frumos?

-Să vezi ce te îmbăt eu acum, ce vrea drăcovenia aia? încep eu să mă calmez.

Scoase din buzunarul robei sale subţiri şi găurite o maşinărie cam de mărimea unei palme, cu 3 ecrane verzi-neon, cu prea multe butoane şi opţiuni pentru capacitatea mea. De aceea o ţinea el. Minunea asta lucioasă şi zdravănă ca un bolovan ne permitea să primim mesaje de la centru şi de la operatorii de supraveghere şi avertizare. În momentul în care Serge apăsă pe cateva butonaşe, drăcoveniei îi ieşiră căteva picioruşe metalice din mai multe orificii bine disimulate, acum arătând ca un păianjen mecanic prost făcut. Nu înţelegeam utilitatea multor lucruri de pe aici, dar de asta îl aveam pe Serge aici, mă rog, nu numai de asta. Serge se scărpină, în semn că nu îşi amintea exact ce trebuie să apese pentru a primi mesajul audio. Se opri dintr-o dată lângă o Columnă şi se uită de jur împrejur. Parcă era nebun, dar deja mă obişnuisem cu firea lui detaşată şi dezorientată. Mai apăsă câteva butoane şi aparatul îşi trase extensiile în interior, doar ca să facă loc unor dispozitive ce amplificau undele sonore.

-Prietene, am primit un mesaj de la un comunicator de pe aici, hai să îl ascultăm, să sperăm că e cel pe care îl vrem.

Serge apăsă încă un buton şi mesajul se auzi clar şi răspicat din jucăria aceea oribilă.

"Unul fără unul."

-Oare ce vrea sa insemne chestia asta,se intreba Serge fluturând aparatul de colo-colo.

-Nu am nici cea mai vagă idee, dar sunt sigur că îi dăm noi de capat până la urmă.

Imediat ce trecurăm de ultima Columnă blestemată am început să zărim un fel de aşezare. E oraşul, îmi zisei, dar nu prea semăna cu celalalte oraşe văzute până atunci, nu părea să fie vreo legătura între stâlpi şi oraş, îmi părea puţin bizar. În plus, clădirile exagerat de înalte erau inexistente. Oraşul pulsa continuu, emiţând raze luminoase până la o distanţă apreciabilă. Era nespus de ciudată toată aşezarea asta. Pe măsură ce ne apropiam de ea, amândoi rămaserăm uimiţi de faptul că exista un fel de zid de protecţie (sau cel puţin aşa credeam) în jurul său. Nu părea de prea mare ajutor dar o fi avut el rostul lui. După câţiva paşi Serge începu iarăşi să se comporte ca un muribund, mergând cu o viteză normală, dar lăsându-şi membrele în urmă parcă. Făcea iar pe victima, de parcă eu puteam să suport călătoriile astea interminabile, mediul potrivnic şi întâmplările stupide, dar n-aveam ce să-i fac, pur şi simplu uneori nu se putea stăpâni.

-Auzi, zise el mirat, ce sunt chestiile alea ca plutesc de nebune deasupra noastră?

-De ce ar trebui să ştiu eu asta? Tu eşti omul cu tehnologia, îi răspunsei, aţintindu-mi privirea către cer.

Vreo 3-4 maşinării mici, de formă ovoidă, cărora păreau să le fie desenate ochi şi gură, se plimbau necontenit la câţiva metri deasupra noastră. Păreau ca nişte roboţei, creaţi pentru supravegherea împrejurimilor. Şi pentru a ne sâcâi pe noi într-una, evident. Sunetele scoase în timp ce se deplasau semănau cu nişte şuierături ascuţite. După nici câteva clipe se părea ca ouăle zburătoare ne observaseră, astfel din câteva mişcări plonjară razant deasupra noastră, zburând de colo-colo, parcă studiindu-ne pe mine şi pe Serge. Nu ştiam dacă să vorbesc, să acţionez, sau să le lovesc cu sălbăticie pentru a le scoate din funcţie. Adevărul e că n-am rezistat mult cu ele deasupra mea.

-Drăciile astea mă scot din minţi, înţeleg că am fost izolaţi în pustietate, dar aştia sunt exagerat de primitori. Crezi că ne pot auzi? Că sunt cine ştie ce sistem bolnav de supraveghere? Ce zici? Serge?

M-am intors cu fata spre el, furios că mă ignoră, dar surpriză, Serge nicăieri. Mă roteam de jur imprejur, strigându-i să înceteze cu glumele nesărate dar îmi raspundea numai ecoul zonei pustii. Parcă se evaporase. Am ramas in gardă preţ de câteva clipe bune, umbland şi cercetând minuţios toată zona, încercând să îl contactez pe transmiţator, strigându-l cât mă ţineau plămânii bolnavi, dar parcă intrase în pământul acesta sinistru. Oraşul era înconjurat de o aură rece şi sumbră, care parcă te indemna sa pleci cat mai repede din el, cladirile de toate formele si marimile incepura sa ma deruteze, ştiind ca din departare toate aceste constructii ciudate nu se zaresc. Serge era de negasit, dar nestiind ce se petrece eram hotarat sa nu renunt la cautări, era clar ca i se intamplase ceva, ceva neprevăzut de nici unul din noi. Incepeam sa dau in paranoia, imi teseam in minte diferite teorii ale conspiratiei dar ma loveam de aceeasi intrebare banală, fara raspuns: De ce lui? Nu era o personalitate tocmai importanta, doar un angajat novice al Centrului, care se pricepea la tehnologie. Nici la intrebarea „cine?” nu aveam vreun răspuns mai bun, de fapt nici macar cea mai vagă idee, la urma urmei nu se zărea nici o urma de viata in jur.

Dupa cateva ceasuri, in care strabatusem deja orasul in lung si-n lat, încă nu descoperisem absolut nimic, de parcă insusi orasul exista in acest loc impotriva legilor spatiului si a timpului. Nimic ce ar fi putut sugera vreo activitate umană, o haina, o arma, vreo poza, jurnal, mâzgalitură pe pereti, nimic, în nici una dintre cele peste trei sute de constructii clar create de mana unui om, asa că hotarâi să fac cale intoarsa, complet deznadăjduit si fără perspectivă. Întorcandu-mă, am dat peste o nenorocita de maşinărie zămbareaţă, întocmai ca si cele vazute inainte de disparitia lui Serge, parca erau create pentru a te deruta şi a te abate. Nu era greu s-o urmăresc, mica jucarie nu intra prin zone nememorate de mine în timp ce îl căutam pe Serge ca o mama care-si pierduse copilul. Cand, in sfârşit, credeam ca o voi prinde intr-o fundatura, maşinăria disparu la fel de subit ca şi Serge.