de Lucian Vasile Szabo

“Cel care scrie opera este pus la o parte, cel care a scris-o este concediat. Cel care este concediat, mai mult, nu ştie (…) scriitorul nu ştie niciodată dacă opera este desăvârşită”. În aceeste cuvinte ale lui Maurice Blanchot, vorbind despre Singurătatea esenţială, întrezărim spaţiul aflat între text şi operă. Între autor şi cititor avem textul. Text – noţiune sinonimă, în unele privinţe, cu opera. Dar textul aparţine producătorului iar opera, când există, receptorului. Ce se întâmplă cu acest ceva, cu acest text care din ceea ce este în totalitatea sa devine altceva? Care este procesul şi, mai ales, cum decurge această transformare? Pentru a vedea acest lucru trebuie să avem în vedere modul în care cititorul ia act de lumea textului. Actul receptării este cel al lecturii. Prin lectură ajungem de la text la operă căci scriitorul scrie o carte dar cartea nu e încă o operă, “opera nu este operă decât când se rosteşte prin ea” (M. Blanchot). Însă, deşi autorul a făcut tot ceea ce a crezut de cuvinţă pentru a da textul, neştiind dacă acesta este operă sau nu, este clar că a vrut să introducă aici elemente care, decodate de către cititor, vor face ca acesta să recunoască în text opera. Lectura textului cuprinde mai multe etape din care cel puţin trei se pot detaşa în mod distinct: prelecura, lectura propriu-zisă şi postlectura.

Şi în cazul literaturii S.F., ca în literatură în general, producerea continuă de texte cere ca acestea să intre în circuitul valorizării şi să-şi găsească cititori specifici. Aceştia nu reprezintă o categorie unitară, aşa cum nici autorii nu intră într-o astfel de categorie. Înainte de a vorbi despre modul în care este recepţionată opera, să delimităm aceste categorii. Avem astfel trei tipuri de autori şi cititori. I. Prima este aceea în care autorii dau texte de interes general (nu numai de S.F.), texte care, în urma lecturii sunt catalogate drept S.F. sau ne-S.F. Cei care receptează şi validează aceste texte sunt cuprinşi într-o categorie foarte largă de la cititorii specializaţi la cititorul mediu, ocazional. În acestei relaţii (mizând pe actul lecturii, desigur) textul poate fi validat în direcţia operei fără ca această acţiune s se încheie aici.  II. A doua categorie cuprinde autori “specializaţi”¹ în S.F. dar având pretenţia că vor o literatură de valoare, deci punând de la început problema unei receptări estetice adecvate. Uneori se întâmplă  ca astfel de producţii să străbată foarte mult din drumul de la text la operă. Categoria de cititori, în această relaţie, se restrânge puţin, fără să lipsească însă spiritele critice lucide şi exacte.  III. A treia categorie este cea a autorilor şi consumatorilor (termenul este mai potrivit decât cel de cititor) care nu dau opera ci, cel mult, space-opera! Dar cum “ţinta muncii literare (a literaturii ca muncă) este nu numai aceea de a face din cititor un consummator, ci un producător al textului” (Roland Barthes), destinatarul recreind textul după ce acesta a fost creat de autor, observăm că această “producere a textului” se face după anumite reguli şi în anumite condiţii. Este vorba despre acea gramatică a textului cu care ne-am obişnuit din lucrările de semiotică.

Să urmărim acum etapele lecturii enunţate mai sus:

PRELECTURA. În S.F., în spaţiul destinat prelecturii, cel care urmează să facă lectura propriu-zisă trebuie să cunoască anumite date, un anumit cod, pentru ca aceasta (lectura) să aibă eficienţă maximă. Trebuie să menţionăm aici că lectura avizată nu urmăreşte validarea oricărui text ca operă. De cele mai multe ori, se întâmplă ca textul să rămână text şi nimic mai mult. Să fie deci condamnat la o rapidă uitare.

În actul prelecturii intră familiarizarea cititorului cu epoca autorului şi reducerea în memorie a realităţilor sociale, politice, ideologice, a condiţiilor şi aspiraţiile existenţiale ale acestuia. Adică “artistul are într-adevăr pe de o parte asprul destin de a surprinde obscuritatea profundă indescifrabilă a realului, dar pe de altă parte de a asocial în mod nou semnele emise de referenţi în universal cultural şi ideologic al propriei epoci”². Pentru o corectă interpretare a textului, este necesar să se cunoască în amănunt condiţiile în care opera îşi face apariţia.

“Fără factorii sociali (adică fără atitudinile, stilul, tendinţele gustului epocii sale), necesităţile private ale creatorului nu a putea să se transmit în artă. În această transformare semnificativul privat dispare aproape complet”³. Actul prelecturii presupune cunoştiinţe generale, dar şi informaţii privind evoluţia genului analizat în particular, puterea de a recunoaşte la timp şi cât mai corect elementele noi promovate şi a tuturor celor învechite. În această fază a lecturii cititorul examinează mediul social în care a apărut textul (şcoli, curente, metode literare şi imperativele, comanda social impusă de acesta). Se cere deasemenea ca în prelectură să existe o suficientă informare asupra categoriei specifice întruchipate în S.F. şi o capacitate de asociere şi diferenţiere care să funcţioneze spontan în timpul lecturii. Este drept că această capacitate va fi probată mai ales în postlectură unde se efectuează rescrierea textului în funcţie de elemenetele decodate din sistem.

Acţiunea din prelectură nu este însă un dat care să preceadă lectura propriu-zisă. Mai degrabă avem de a face cu materialele şi informaţii ştiute dinainte însă regăsite, recunoscute şi confirmate prin lectură şi în timpul acesteia. Citim şi pe măsură ce facem acest lucru recunoaştem structura lumii diegetice, fără ca demersul nostru să se oprească aici deoarece imediat urmează recunoaşterea tipurilor noi de relaţii în care elementele recunoscute funcţionează. Fenomenul este întrucâtva asemăntor cu cel descris de Nicolai Hartman atunci când vorbeşte de intuiţia estetică⁴. Dacă există o intuiţie primă şi o intuiţie de gradul II, esteticianul german precizând că acestea au loc concomitent, însă reprezintă categorii independente (adică în primul moment intuim obiectul la modul nediferenţiat, în al doilea moment efectuăm şi o judecată estetică primară, confirmată sau nu, ulterior, de o analiză specifică), atunci este clar că în timpul lecturii, în primul moment, luăm la cunoştiinţă de existenţa elementelor lumii prezentate în text. Prin intuiţia de gradul II stabilim conexiuni valorice primare. Aşa cum am mai spus momentului intuitive trebuie să-i urmeze etapa de analiză şi valorizare.

Dincolo de această realitate a prelecturii, cerând un efort de documentare canalizat, ca act preeminent lecturii, un efort având deci, un scop precis, există şi lectura acumulărilor cultural nediferenţiate, generale, făcând posibilă recunoaşterea caracterului de text, de lume prinsă în pagini. La nivelul literaturii S.F. această coordonare a materialului preexistent ce va fi recunoscut în text, se va constitui pe de o parte din cultura generală invocată mai sus, ba chiar dintr-o anumită cultură foarte generală şi una specializată provenită din acumulări de date din domeniul S.F. sau din cele apropiate, cu menţiunea că această specializare nu este decât în anumite privinţe urmărită în mod deliberat.

¹ - Am pus ghilimele nu pentru a marca sensul peiorativ al accepţiunii pe care o dăm termenului, ci pentru a atrage atenţia că o prea mare specializare, o prea marcată cantonare în gen nu poate duce decât la hibrizi neconcludenţi. Aceasta din motivul că S.F. – ul nu este un gen închistat între graniţele sale, ci un gen dinamic, eferfescent.

² - Maria Gorti, Principiile comunicării literare, p.39, Editura Univers, 1981, traducere de Ştefania Mincu, prefaţă de Marin Mincu.

³ - G. Gombrich, apud. Maria Corti, Op.Cit., p.47

⁴ - „Intuiţia estetică este numai pe jumătate intuiţie sesibilă. Peste aceasta se ridică o intuiţie de gradul al II- lea, mijlocită de impresia simţurilor, dar fără să se piardă în ea, ci constituindu-se ca act în autonomie clară faţă de ea. Această intuire nouă nu este intuiţie a esenţelor, sesizare platonică a unui universal, nu este intuiţie în sensul unei trepte superioare de cunoştere”. Şi, mai jos: „ Caracteristic este că intuiţia de ordinea a doua este strâns legată în intuiţia de ordinul întâi şi este totdeauna prezentă cu ea. Cel puţin în punctul de plecare, ea pare totdeauna să fie deja prezentă, chiar dacă ulterior pătrunde mai departe, se adânceşte”. Nicolai Hartman, Estetica, în româneşte de Constantin Floru,  cu un studiu introductiv de Alexandru Boboc, Editura Univers, 1974, p.21