de Cristian Vicol

"Every one is a moon, and has a dark side which he never shows to anybody."

Mark Twain

Thomas Hardwigg privea Pământul prin hubloul capsulei spaţiale cu pilot automat în timp ce călătorea spre Lună cu 8000 kilometri pe oră. Deşi micuţa navă progresa către destinaţie cu o viteză incredibilă, planeta de pe care plecase îşi păstra constant dimensiunile, o sferă uriaşă, albastru închis, prizonieră în spatele unei perdele de nori.

Pentru Thomas, călătoria aceasta reprezenta apogeul fragedei sale cariere de jurnalist. Nu se gândise nicio clipă că United News, cea mai puternică agenţie de presă din lume, îl va trimite chiar pe el să scrie un reportaj despre Pellucidar, baza lunară internaţională ascunsă în subteranele polare ale satelitului. Îşi închipuise că vor fi aleşi colegi cu mai multă experienţă, cu nume mai răsunătoare, dar până la urmă Dl. Andrew, unul din investitori, l-a chemat în birou şi i-a spus:

– Hardwigg, pleci pe Lună! Văd ca ai talent la scris, eşti robust, muncitor, nu ai vicii şi, cel mai important, cred că eşti singurul dispus s-o faci.

Tânărul jurnalist se  văzu pentru o secundă îmbrăcat ca un astronaut american din anii `60, plimbându-se pe Lună în paşi de balerină. "Dacă nu pentru bani, atunci măcar de dragul aventurii", îşi spuse în gând.

– Bine, accept. Când plec?

– Perfect! Cât de curând! se entuziasmă domnul Andrews. Acum ia o foaie şi scrie.

Capsula tocmai trecea prin dreptul Staţiei Spaţiale Turistice, un hotel uriaş suspendat la 30.000 de kilometri de Pământ, loc unde miliardarii planetei îşi făceau sejururi de lux, la 0 G. Era destinaţia cea mai îndepărtată pe care oamenii fără pregătire în fizică, astronomie, sau biochimie, o vizitau. Jurnalistul examină gigantul de metal, apoi îşi întoarse privirea spre ecranul laptopului, unde se zărea o hologramă a construcţiei pe care urma să o viziteze, şi o descriere. Citi pe sărite:

"Baza lunară Pellucidar a fost inaugurată în urmă cu doi ani, într-o reţea de tunele subterane aflată la polul nord, la marginea Mării Serenităţii, în apropierea Craterului Peary.  Cavernele care găzduiesc instalaţia au fost create de curgerea şi apoi întărirea râurilor de lavă."

"Oamenii de ştiinţă au considerat că locaţia este ideală din mai multe motive. La câteva sute de metri în subsolul selenar temperatura scade rareori sub -20 de grade Celsius, fapt ce a înlesnit considerabil eforturile de a construi un habitat propice pentru coloniştii care urmau să numească Luna o a doua casă."

Un alt avantaj al plasării subterane a fost evitarea radiaţiilor cosmice şi a bombardamentului cu meteoriţi la care satelitul pământului e supus periodic."

"Pe lângă Pellucidar, mai există alte şase construcţii. Patru dintre ele, observatorul astronomic, panourile solare, portul de aterizare şi rafinăria de Cesiu, se află la suprafaţă. Generatoarele de curent şi staţia de procesare, instalaţia ce asigură producţia de oxigen şi apă, sunt subterane."

"În prezent 56 de colonişti trăiesc pe Lună, 36 în interiorul bazei Pellucidar, iar ceilalţi 20 într-un mic adăpost în proximitatea rafinăriei. Rândurile lor ar putea creşte în următorii ani, deoarece se doreşte sporirea numărului de TBM-uri (Tunnel Boaring Machine) care sapă zi şi noapte după Cesiu, cât şi după alte resurse."

Mai avea mult de citit, dar se lăsă păgubaş. Urmau pagini întregi de cifre şi statistici care îl depăşeau total. Dl Andrews îi spusese să se axeze mai mult pe viaţa coloniştilor, decât pe echipamentul ştiinţific. "Îs pline jurnalele de specialitate despre cum funcţionează calculatoarele alea ale lor, eu vreau să ştiu cât mănâncă, ce visează, pe cine iubesc, şi pe care candidat îl vor vota la următoarea campanie prezidenţială..."

Călătoria dură 48 de ore. Între timp, Pământul îşi micşorase dimensiunile şi arăta acum ca o minge de fotbal suspendată pe un cer negru. Thomas adormise în urmă cu câteva ore. Visa că primea premiul Pulitzer pentru "cel mai extraordinar reportaj publicat vreodată", când o voce îl trezi.

– Domnule Hardwigg, vom aseleniza în curând. Ne aflăm chiar deasupra Mării Serenităţii.

Peisajul selenar se desfăşura rapid sub ei, gri închis, deşertic. După câteva minute jurnalistul simţi cum viteza micuţei nave spaţiale se reduce, iar o hurducătură îl anunţă că s-au oprit.

Uşa metalică ce făcea legătura cu lumea de afară fu conectată de un tunel retractabil. Prin ea îşi făcu apariția o figură prietenoasă încadrată de o barbă stufoasă.

– Mă numesc Henry Lawson, astrofizician de meserie, şi cel care conduce toată treaba. Făcu o pauză de două secunde apoi continuă pe un ton oficial: în numele coloniştilor de pe Pellucidar, îţi urez bine ai venit! Eşti prima persoană care ajunge aici fără să fie interesată în mod deosebit de diagrame Hertzsprung-Russel sau de izotopii nedegradabili de Cesiu. Te rog să mă urmezi. În timp ce îl conducea printr-un tunel lung, omul de ştiinţă continuă să vorbească

– Bănuiesc că ai citit despre ce se întâmplă aici. Pellucidar e o aşezare subterană, de sine stătătoare, care are ca scop cercetarea ştiinţifică a sistemului solar dar şi prelucrarea şi exportarea unor resurse greu de găsit pe Pământ.

– Ştiu, ştiu, răspunse grăbit Thomas, am citit descrierea, pe mine însă mă interesează mai mult cum e viaţa voastră aici, ce înseamnă să fi colonist.

– Păi supravieţuim şi muncim, cam atât, nu prea e loc de distracţii.

Următoarele câteva zile Thomas le petrecu plimbându-se prin tunelele izolate ce făceau legătura între laboratoarele de lucru şi camerele personale, luând interviuri. Oamenii de ştiinţă îi răspundeau la toate întrebările, deşi păreau puţin dezamăgiţi de lipsa de interes a jurnalistului vizavi de lentilele telescopului ce privea spre Marte, sau faţă de reacţia chimică a oxidului de fier, care după ce e încălzit, eliberează particule de oxigen care mai apoi sunt bombardate cu hidrogen pentru a produce apă.

Singurul care se enervase cu adevărat, şi refuzase să mai vorbească cu el pe motiv că avea de lucru, fusese Hans Bjelke, un geolog danez care începuse să îi explice jurnalistului diferenţa dintre solul vulcanic aflat la marginea craterului Ptolemeu, şi piatra bazaltică prezentă în subsolul Mării Serenităţii. Thomas îl ascultă câteva minute, iar când geologul făcu o pauză încercă să schimbe subiectul:

– Cum s-au împăcat prietenii dumneavoastră cu plecarea de pe Pământ pentru o perioadă nedeterminată?

Danezul clipi încurcat, parcă neînţelegând ce rol avea întrebarea în discursul său, apoi spuse pe o voce rece:

– Eşti lipsit de tact, băiete, dacă asta e tot ce poţi să mă întrebi atunci am terminat discuţia. Apoi se întoarse cu spatele la jurnalist, aţintindu-şi privirea într-un microscop.

În afară de acest mic incident totul decurse normal. Se apropia ziua plecării. Thomas îşi făcea curat printre fişierele cu interviurile video, analizând materialul pe care îl strânsese şi transferându-l pe hardul laptopului. Mai trebuia doar să vorbească cu Arne Saknussemm, un inginer islandez cu diplomă în chimie nucleară, însărcinat cu buna funcţionare a Rafinăriei. Ceilalți nu aveau timp să vorbească cu el, pentru că, după cum îi spusese Lawson, "zi şi noapte aceştia controlează utilajele de forat, care sapă la zeci de metri  în adâncime pentru a extrage izotopul de Cesiu".

Cercetă pe harta lunară locul unde trebuia să ajungă. Rafinăria se afla un pic mai la nord de Pellucidar, la vreo 200 kilometri de panourile solare ce alimentau lămpile UV din serele de legume, într-un loc numit Ţancurile Luminii Eterne. "Ciudat nume", gândi Thomas cu voce tare. Chiar în acel moment bâzâi intercomul. De la celălalt capăt se auzi vocea lui Lawson.

– Ai şansa să vezi Rafinăria pe viu, se pare că li s-a defectat sistemul de comunicare şi am primit un mesaj de la şefii de jos să mergem să vedem dacă totul e în regulă. Plecăm peste doisprezece ore. Să vii mai devreme să îţi găsim un costum anti-radiaţii.

Transportorul lunar înainta cu 40 de kilometri pe oră printre bolovanii selenari. Avea o formă asemănătoare unui autobuz şi se numea Nascar 1.

– E un pic accidentat drumul, îi spuse Henry Lawson vesel lui Thomas, chiar în momentul în care erau zguduiţi de o groapă. Alături de ei se mai afla Otto Lidenbrok, un fizician german despre care Thomas aflase cu câteva zile înainte, când îi luase un interviu, că îi plăcea fotbalul şi berea şi glumea spunând că venise pe Lună fiindcă era singurul german care a privit spre cer mai mult decât Kepler.

– Voiam să vă întreb, rosti Thomas către Lawson, ce înseamnă Ţancul Luminii Eterne?

– Ţancul Luminii Eterne, spuse acesta în timp ce controla transportorul, se referă la un punct de câţiva kilometri pătraţi, aflat chiar pe buza craterului Peary, unde soarele străluceşte încontinuu, chiar şi în timpul iernii. E ca o insuliţă de lumină. Rafinăria, care e de fapt un sistem complex de oglinzi solare ce captează lumina radiaţiile cosmice, e aşezată pe acel petic de pământ, iar Iglu-ul, centrul de control, se află imediat lângă.

– De când nu i-aţi mai văzut pe cei care lucrează acolo?

– Cred că dinaintea iernii trecute. Au şi ei un transportor, dar nu vin în vizită. De când au crescut cerinţele energetice ale pământului, băieţii ăia prind foarte puţine ore de somn. Cred că aşteaptă nerăbdători să le vină schimbul.

Trecuseră câteva ore bune până să ajungă la destinaţie. Peisajul devenise între timp abrupt şi Nascar 1 îşi făcea cu greu drum pe povârniş. Rafinăria nu arăta ca niciuna din surorile ei de pe Pământ. Părea o oglindă uriaşă sprijinită de un cub metalic, ce reflecta în jur razele soarelui. Undeva în depărtare se zărea baza Iglu, o serie de construcţii asemănătoare unor case de eschimoşi, unite între ele de holuri din material izolator.

– Am ajuns, făcu Lawson cu mâna un semn spre centrul de control. Acţionă comenzile şi în câteva minute autobuzul lunar parca într-un hangar micuţ.

Aşteptară câteva secunde până când încăperea se umplu de oxigen şi coborâră.

Pe Thomas începu să-l mănânce pielea fără nicio cauză aparentă. Erau ca nişte furnicături care se propagau dinspre membrele exterioare către trunchi. Nu era o senzaţie insuportabilă, doar enervantă. Se abţinu să zică ceva. Se luă după cei doi oameni de ştiinţă care porniseră pe un culoar spre o uşă închisă pe care scria Procesare. Ajunseră în dreptul ei. Jurnalistul îşi porni camera de filmat. Lidenbrock deblocă mecanismul de siguranţă şi cei trei păşiră înăuntru. Nu era nimeni. Liniştea care învăluia echipamentele sterile de lucru era perturbată doar de un ţăcănit surd ce venea din dreptul unui aparat micuţ uitat pe o masă de lucru.

Cutreierară tot complexul fără a găsi pe nimeni, laboratoarele de lucru erau încremenite într-o ordine mută, camerele inginerilor şi ale chimiştilor zăceau neatinse, niciunul din costumele anti-radiaţie, necesare pentru a face o excursie exterioară, nu lipsea.

– Ciudat lucru, rosti Lidenbrock, unde naiba s-or fi ascuns toţi? Se apropie de o consolă pe care să zăreau câteva grafice. TBM-urile sunt inactive, dar rafinăria încă procesează.

Lawson stătea încruntat pe un scaun. Simţea că ceva este în neregulă. Se ridică şi le spuse:

– Trebuie să găsim jurnalul lui Arne. El este liderul Rafinăriei. Suntem obligaţi amândoi de regulament să întocmim la fiecare 24 ore o înregistrare video şi să o trimitem pe Pământ. Poate vom afla ce se întâmplă.

Scotociră prin camera islandezului până găsiră un hard extern pe care scria Registru. Îl conectară la un calculator. Ultima intrare era datată cu 36 de ore înainte, Marţi, 17 octombrie 2029. Nu conţinea nimic deosebit, era doar un raport de lucru. Pe monitor apăru chipul lui Arne Saksunnemm, un bărbat cu o fizionomie deosebită. Ochi pătrunzători, nas coroiat, şi maxilar puternic. Privea fix în cameră în timp ce vorbea.

"Am extras azi 2 tone de minereu din care vor rezulta după procesare aproximativ 2.5 kilograme de Cesiu. Moralul este ridicat, deşi oamenii sunt cam obosiţi.

Toţi aşteaptă sărbătoarea de Halloween."

– Nu prea ne ajută.

Lawson opri imaginea.

– Altceva nu mai e? întrebă Lidenbrok nedumerit. Mergi înapoi cu datele, poate descoperi ceva.

– Am găsit un fişier ascuns. Îl deschid.

Chipul aceluiași bărbat care vorbise mai înainte apăru din nou pe ecran.

15 august 2029

"Azi s-a întâmplat ceva ciudat. Am impresia că a fost un cutremur. Staţia s-a scuturat un pic. Am fost îngrijoraţi cu toţii. Mulţumesc cerului că nu s-a defectat nimic. Atât Iglu cât şi Rafinăria funcţionează la parametri normali. Am trimis raportul pe Pământ, dar mi-au zis să nu mă îngrijorez. Seismografele nu au înregistrat nimic neobişnuit. Matheson a venit la mine şi s-a plâns de oboseală, spune că îl deranjează lumina. Îmi zice că e mai puternică şi uneori are impresia că îl arde pielea. Am sesizat şi eu diferenţa, dar probabil că mintea ne joacă feste din cauza oboselii."

22 august 2029

"Pământul vibrează sub picioarele noastre şi uneori parcă e fierbinte. Nu găsesc nici o explicaţie pentru acest fenomen. Azi noapte am visat că eram în interiorul unui gândac ce se prăjeşte la soare. Îmi era foarte cald şi scormoneam prin pereţii vâscoşi încercând să ies la suprafaţă. Am renunţat când mi-am dat seama că soarele m-ar ucide în câteva secunde. "

12 Septembrie 2029

"Cred că suferim de claustrofobie. Lucrăm într-un spaţiu minuscul aşezat pe o lume sterilă şi nu avem unde să fugim, suntem obligaţi să respirăm acelaşi aer, reciclat de sistemul de supravieţuire. Mă gândesc să trimit un mesaj acasă în care să le spun să ne grăbească schimbul, dar cred că băieţii ar fi nemulţumiţi. Contractele pe care le-am semnat sunt încasabile doar la finalul unui an de muncă."

20 Septembrie 2029

"Redwood mi-a spus tremurând că îi vede pe toţi din jurul său într-o aură de lumină. I-am dat un Valium şi i-am spus să se culce. Problema e că şi eu îi vedeam pe toţi în felul acesta. Cred că o luăm razna. Mâine am să trimit o cerere de evacuare."

6 Octombrie 2029

"Am deconectat alarmele de radiaţii, nu mai suportam gălăgia pe care o făceau de fiecare dată când intra câte unul din noi în complex. Azi am ieşit la o plimbare şi am urcat pe buza craterului. Peisajul e sălbatic, nemilos. Suntem oare noi, oamenii de aici, o rasă nouă, destinaţi să cucerească universul?"

16 Octombrie 2029

"De mâine lucrurile se schimbă. Am primit un dar, o putere neobişnuită. Lumina Eternă nu e o întâmplare. Am gândit planul în cele mai mici detalii, va funcţiona."

Aici se termina transmisia.

– De ce Dumnezeu ar fi deconectat alarmele? se miră Lawson.

– Cred că au înnebunit, şopti Lidenbrok speriat. Poate s-au sinucis, sau s-au omorât între ei.

– Dar nu explică de ce nu e nimeni aici. De ce nu sunt urme de violenţă sau cadavre.

– Eu zic să plecăm urgent. Luăm cu noi jurnalul şi îl trimitem acasă. Poate află ei ce s-a întâmplat cu aceşti nefericiţi.

Thomas, care şedea deoparte şi filma, simţi cum mâncărimile care nu îi dăduseră pace în ultima oră se intensifică şi devin senzaţii de arsură, de parcă o forţă invizibilă îi lipea drugi încinşi pe piele. Într-o fracţiune de secundă durerea deveni insuportabilă şi jurnalistul leşină. Se trezi în transportor câteva ore mai târziu. Fizicianul german îl privea îngrijorat.

– Eşti bine? Bea nişte apă şi rămâi întins. Te-ai prăbuşit dintr-o dată şi ai început să ai convulsii. Te-am ridicat şi te-am băgat în transportor. Ajungem imediat pe Pellucidar.

Sagan 3 tocmai trecea de Staţia spaţială turistică. Thomas îşi revizuia materiale pe care le filmase cu câteva zile în urmă. După ce Nascar 1 ajunsese la Pellucidar, se stabilise că jurnalistul fusese supus unei doze de radiaţii neletală. Fu băgat într-un duş de neutralizare şi sterilizare, şi primi câteva antibiotice.

Două zile mai târziu pleca acasă. Între timp, Henry Lawson trimise un mesaj către Pământ despre situaţia de la Rafinărie şi i s-a răspuns prompt că o comisie de cercetare va sosi peste câteva zile.

Înregistrarea de pe ecran ajunse la evenimentele din complexul de control al Rafinăriei. Thomas se încruntă. În camerele de lucru şi pe holuri apăreau pete de o luminozitate intensă care contrastau nenatural cu mediul înconjurător. "Cred că s-a defocalizat imaginea", îşi spuse în timp ce încerca să modifice manual setările de redare a imaginii. Îi revăzu pe cei doi oameni de ştiinţă privind încruntaţi la jurnalul video al chimistului islandez. Imaginea tremură o secundă apoi camera căzu la pământ. Era momentul în care leşinase de durere. Între timp, formele luminoase din încăpere căpătaseră un contur familiar. Mâini, picioare, un cap.

Una dintre ele semăna cu... Jurnalistul strânse din dinţi: "Ce naiba?" Nasul coroiat, maxilarul puternic...Thomas scoase un urlet de groază în timp ce privea cum Arne Saknussemm îi punea o mână pe piept, iar apoi îi lua corpul în stăpânire cu totul.