UN TEXT NECUNOSCUT AL GENULUI ŞTIINŢIFICO-FANTASTIC ROMÂNESC DIN PERIOADA INTERBELICĂ: O DESCOPERIRE ANTIFEMINISTĂ (1928), DE ALICE GABRIELESCU

 

de Mariano Martín Rodríguez

 

Dacă am sta să frunzărim manualele uzuale de istorie a literaturii române, pornind de la cel călinescian, am observa de îndată că literaturii ştiinţifico-fantastice de-abia dacă i s-a acordat atenţie, cel mai adesea fiind redusă la nişte pasaje dedicate literaturii minore, din care mai fac parte genurile infantil şi poliţist, genuri ignorate atât de critici cât şi de cercetători, precum şi de apărătorii canonului literar şi academic. Această stare de lucruri reprezintă o anomalie pentru cei care cunosc valoarea estetică a acestei literaturi, deşi ea s-ar putea explica prin sorgintea plebee a genului ştiinţifico-fantastic internaţional contemporan. Rădăcinile sale în producţia industrială de proastă calitate editorială şi, adesea, estetică, a publicaţiilor pulp nord-americane din anii '30 şi '40 ai veacului trecut, par a cântări încă foarte greu în ochii criticii dominante – o critică refractară, din simplă comoditate, la o reevaluare a prejudecăţilor cărora le-a căzut victimă. Tocmai de aceea, devine inacceptabil – sub aspect istoric şi filologic deopotrivă – ca un întreg curent literar şi intelectual să fie supus în mod anacronic aceluiaşi tratament de dispreţ sau de trecere sub tăcere, curent care a precedat S.F.-ul propriu-zis, dar care l-a alimentat pe acesta de la bun-început. Aşa-numitul scientific-romance britanic, care a avut drept model primele romane ale lui H. G. Wells, şi care a succedat genul de natură mai didactică denumit roman scientifique şi cultivat de Jules Verne sau Camille Flammarion, de pildă, a reprezentat o actualizare modernă a deja-tradiţionalei povestiri filosofice, urmărind în mod asemănător împletirea intenţiei satirice cu acea plăcere izvorâtă din exerciţiul imaginaţiei raţionale. Acest tip de literatură a adoptat, de la bun-început, un dublu scop. Mai întâi, cel de a ajunge la un public cât mai amplu, pe care trebuia să îl atragă cu nişte ficţiuni plăcute, care să îl determine să accepte de bună-voie contestarea gândirii dominante a epocii, suscitând concomitent o dezbatere intelectuală cu privire la societatea prezentă, privită dinspre viitor, căci extrapolarea progresului tehnic şi ştiinţific îi conferea un aer credibil şi, implicit, o capacitate sporită de convingere. Pariul de a atrage atât masa cititorilor cât şi minoritatea intelectualilor a fost câştigat în câteva rânduri, cum s-a întâmplat de pildă cu romanele lui Wells sau mai ales cu distopiile de anticipaţie care au denunţat, în diverse ţări, pericolele totalitarismului, precum cele scrise de Zamiatin, Huxley sau Orwell. În alte cazuri, interesul manifestat de critică l-a depăşit pe cel al publicului, care a fost dintotdeauna un adept al încurcăturilor sentimentale relatate cu un realism necomplicat şi mai puţin al literaturii care pretinde o anume înclinaţie spre reflecţie. Cert este însă faptul că numeroşi scriitori din lumea întreagă au adoptat modelul impus de Wells în dezvoltarea experimentelor lor estetice şi intelectuale, astfel încât genul scientific romance a atins o amploare planetară şi, în toate cazurile, şi-a păstrat esenţa eminamente cultă. De aceea, nu ar trebui să ne mire faptul că o mulţime de autori cunoscuţi pentru alt tip de scrieri nu au avut reţineri în a cultiva ocazional şi această formă literară, chiar dacă receptarea ulterioară a lăsat de dorit de cele mai multe ori, din cauza prejudecăţilor pe care le-am amintit deja, şi cărora le-a căzut victimă genul ştiinţifico-fantastic posterior. Nici măcar critica specializată în acest gen nu s-a arătat foarte preocupată de precedentele sale intelectuale, decât sub titlu de inventar. Şi totuşi, cercetătorul atent dispune aici de un întreg zăcământ neexploatat, care îi poate oferi multe surprize plăcute. Chiar şi în România, unde volumele de istorie a S.F.-ului românesc, de pildă cel semnat de Florin Manolescu ⁰¹ şi, mai cu seamă, cel al lui Mircea Opriţă ⁰² , se numără printre cele mai temeinice scrise vreodată, o muncă de cercetare a presei din perioada interbelică, autentică „epocă de aur” a genului scientific romance european, ar putea scoate la lumină texte inedite, ce ar prezenta un neîndoielnic interes. O astfel de căutare ar da cele mai bune roade dacă s-ar cerceta cuprinsul ziarelor şi al revistelor generaliste, destinate unui public fără doar şi poate mai amplu decât cel al publicaţiilor literare ce reprezentau interesele diverselor cenacluri sau curente de gândire. Şi totuşi, acestea din urmă au atras într-o măsură mult mai mare atenţia criticii specializate posterioare, poate fiindcă propria lor natură le făcea mai uşor de exploatat în scopuri descriptive decât nişte reviste cu tematică variată, unde puteau coincide în acelaşi număr articole de modă, ecouri din societate, reportaje fotografice cu un nivel variat de exotism, ilustraţii şi caricaturi, articole de popularizare ştiinţifică (Albert Einstein şi teoria relativităţii reprezentau un subiect de mare interes pentru publicul cititor, de pildă), recenzii şi, în sfârşit, ceea ce urmărim noi, povestiri scrise de autori mai mult sau mai puţin cunoscuţi în epocă, a căror listă încă nu este definitivată în România, aşa cum nu este nici în multe alte ţări. Dintre aceste reviste, se remarcă prin calitatea grafică şi de conţinut, precum şi prin caracterul universal al temelor abordate – care acopereau atât ştiinţa cât şi ficţiunea fantastico-ştiinţifică, cele intitulate Realitatea ilustrată (1927-1945) şi, în special, Adevărul literar şi artistic (1920-1939). Între colaboratorii acesteia din urmă s-a numărat o scriitoare interesantă, astăzi căzută în uitare, şi care s-a făcut remarcată prin angajamentul feminist, un lucru mai puţin obişnuit în România acelor ani.

Alice Gabrielescu (1893-?⁰³) s-a remarcat la vremea ei prin traducerile pe care le-a publicat din cele mai felurite limbi, adesea în colaborare. A mai scris şi numeroase articole, recenzii şi povestiri apărute în principalele reviste interbelice. În calitate de scriitoare, a publicat mai multe cărţi pentru copii şi, de data aceasta cu pretenţii artistice mai înalte, mai multe naraţiuni de natură psihologică şi moralizatoare, dacă e să dăm crezare paragrafului dintr-un anume dicţionar literar, paragraf ce constituie referinţa critică cea mai amplă în legătură cu opera ei, dintre acelea pe care le-am putut localiza ⁰⁴:

În pofida unei expresivităţi stilistice aparte, lipsa de profunzime, stereotipia personajelor şi accentul moralizator scad adesea valoarea acestor scrieri. În volumele de nuvele Necunoscuta (1928) şi Casa cu gratii (1944), nu îndeajuns de omogene, notaţiile de atmosferă consună cu gesturile tipice ale unor personaje femenine puternice. Această lume a misterului nedesluşit, colorată de farmecul inocenţei, pretinde ca investigaţia să se servească de mijloacele introspecţiei sau de viziunea unui martor. Ceva mai reuşită, dar subminată de melodramatism, Casa cu gratii împleteşte legenda cu evenimentul actual, conferind un plus de semnificaţie unor valori morale ce tind să se relativizeze. Şi în roman Gabrielescu creează personaje feminine înzestrate cu o neobişnuită forţă a caracterului. Marşul femeilor (1933), Lumina care nu se stinge (1937 [...]) şi Secretul profesional (1943) nu depăşesc nivelul nuvelelor, fiind mai degrabă o dilatare a acestora pe o structură neschimbată şi folosind aceleaşi mijloace de construcţie.

 

În cadrul acestei producţii, ce pare să îmbine apărarea progresistă (din punct de vedere moral) a drepturilor femeii cu o scriitură sensibilă, adaptată gustului feminim tradiţional ⁰⁵, se remarcă prin originalitate, atât din ansamblul operei scriitoarei cât şi în panorama literară românească a epocii, o povestire care credem că nu a fost culeasă în volum şi care a fost dată uitării după ce a apărut în paginile revistei Adevărul literar şi artistic, de parcă ar fi fost vorba de încă o poveste melodramatică cu subiect amoros, ca atâtea altele. Avem în vedere ficţiunea cu titlul O descoperire antifeministă, publicată în august 1928 ⁰⁶. Originalitatea acesteia se datorează în primul rând formei adoptate, şi anume cea istoriografică, cu oarecare nuanţări. Deşi unele elemente, precum aluziile la relaţia ce îi unea pe cei doi protagonişti – doctorul şi soţia lui, diputată, fac trimitere la sfera privată într-o manieră specifică genului romanesc, ficţiunea are un pronunţat caracter istoric, fiindcă până şi aceste relaţii din sfera privată figurează în text doar ca exemple menite să ilustreze un fenomen ce afectează întreaga viaţă socială, adică un actant colectiv, conform regulilor scriiturii de natură istoriografică. Această opţiune se explică prin faptul că indivizii, inclusiv protagoniştii povestirii, sunt înfăţişaţi exclusiv în postura lor publică, prin intermediul resurselor retorice ale istoriografiei. În ficţiunea lui Gabrielescu, absenţa aproape totală a dialogului, impresia de obiectivitate pe care o desprinde naraţiunea la persoana a treia şi perspectiva totalizatoare adoptată întrunesc câteva din trăsăturile formale ce orientează lectura către o interpretare ca raport al unor forţe istorice aflate în acţiune, ca o istorie a viitorului ce nu se distinge, sub aspect retoric, de articolele obişnuite de popularizare, cu subiect istoric. În acelaşi timp, observăm că, la nivel tematic, a fost schimbată orientarea privirii, dinspre trecutul imuabil către un viitor anticipat, ceea ce potenţează rolul premonitoriu al istoriografiei în calitatea ei de gen literar ⁰⁷. În O descoperire antifeministă, acest rol pare evident, căci se insistă asupra unei duble probleme socio-politice: pe de o parte, incapacitatea bărbaţilor de a guverna corect şi cinstit, în ciuda monopolizării puterii pe care au practicat-o timp îndelungat, iar pe de alta, neputinţa femeilor de a-şi pune în valoare iscusinţa în cârmuirea obştei, neputinţă explicabilă prin apăsarea unei tradiţii seculare şi posibil intrinsecă. Aceasta le forţează oarecum să interiorizeze subordonarea personalităţii lor publice obligaţiei de a-şi etala frumuseţea fizică. Această contradicţie tragică – prin efectele mai degrabă negative pe care le-a avut asupra societăţii în ansamblul ei, după cum autoarea lasă foarte clar să se înţeleagă, definea şi societatea de atunci, care îngrădea femeia prin faptul că îi atribuia doar funcţii subalterne şi decorative, întocmai cum apare descris în finalul povestirii, după un intermezzo de bună guvernare feminină. Relatarea istorică a lui Gabrielescu ne prezintă o distribuţie a rolurilor în viitor complet opusă celei din lumea contemporană autoarei, în sânul unei societăţi democratice. Scriitoarea extrapolează lupta pentru drepturi politice egale purtată de femeile epocii sale, când în multe ţări nici nu aveau drept de vot, ducând această luptă la o latură extremă unde speculaţia se împleteşte cu vechiul motiv al lumii inversate. Astfel, în urma unei revoluţii care a rămas nepovestită, dar care se bazează pe o scădere a energiei masculine, scădere care nu ne este explicată, femeile au ajuns la putere. În acelaşi timp, sexul slab bărbătesc, deşi avea dreptul să desfăşoare activităţi intelectuale şi ştiinţifice în deplină libertate, după cum demonstrează munca doctorului Fernando, prefera să se dedea unei vieţi mondene pline de dansuri şi alte îndeletniciri la fel de inofensive în masculinitatea lor de salon cum erau cele organizate de societăţile de femei din epoca lui Gabrielescu: „activitate[a] pentru recăpătarea drepturilor bărbaţilor se reducea de fapt la opere de binefacere, baluri, prelegeri intime asupra noilor metode de artă culinară”.

Răsturnarea situaţiei nu este doar de natură politică, ci chiar şi fizică. Nu este vorba neapărat de faptul că bărbaţii se ocupau mai cu seamă de obţinerea unui aspect seducător, cât de faptul că femeile, împovărate de prea multe responsabilităţi, nu mai aveau timp să se preocupe de înfăţişarea lor. Rezultatul a fost că urâţenia lor sau, cel puţin, indiferenţa faţă de propria imagine a ajuns de la sine înţeleasă, la fel cum era cea a bărbaţilor din societatea patriarhală, fără ca acest lucru să le afecteze în vreun chip viaţa personală sau statutul. Această indiferenţă a femeilor faţă de propria frumuseţe fizică este surprinsă cu graţie în pasaje precum cel care descria înfăţişarea leonină sau cabalină a deputatei, în funcţie de unghiul din care ea era privită, din faţă sau din profil; totuşi, registrul umoristic nu impietează cu nimic recunoaşterea înaltei calităţi a guvernului format din femei. Nu este vorba aici de o răsturnare carnavalescă aptă să stârnească râsul, căci această societate a viitorului nu este deloc ridiculizată. Dimpotrivă, până şi bărbaţii revoluţionari care le-au smuls puterea ajung să recunoască faptul că „într-adevăr guvernarea femeilor fusese o binefacere pentru ţară. Energia lor de muncă, unită cu cinstea şi devotamentul lor, ridicase Statul la o situaţie înfloritoare”, în vreme ce singura măsură menţionată a noului Guvern a constat în redeschiderea cârciumilor... Nemulţumirea publică ce a decurs din aceste noi împrejurări era atât de mare, încât însuşi inventatorul preparatului miraculos, cel care a făcut posibilă revoluţia masculină, doctorul Fernando, a propus ca acesta să fie interzis, pentru a le permite femeilor să îşi reia responsabilităţile de guvernare. Însă liderii bărbaţi demonstrează încă o dată lipsa lor de interes faţă de binele comun, respingând cererea cercetătorului, cu scopul de a-şi păstra nişte funcţii de conducere care nu aveau altă valoare decât titlul în sine. Mai mult decât atât, l-au copleşit cu onoruri extraordinare, care l-au plasat automat în rândul presupuşilor binefăcători ai istoriei, cărora li s-au înălţat statui publice şi care nu fuseseră altceva decât un sprijin de nădejde sau o personificare a sistemelor succesive de dominaţie. Desigur că doctorul Fernando merita o astfel de onoare, dat fiind că bărbaţii îi datorau proaspăt-redobândita lor putere. De asemenea, ultima frază a povestirii, unde femeile se alătură „cu litere mai mici” omagiului public adresat geniului masculin dă de înţeles cu maximă fineţe în ce măsură înfrângerea lor va fi definitivă. Câteva ore de desăvârşire fizică pe zi li se părea o compensaţie suficientă pentru pierderea influenţei în treburile publice, ba chiar erau recunoascătoare pentru acest lucru.

În ciuda tonului lejer, finalul este unul cât se poate de deznădăjduit pentru soarta feminismului. Gabrielescu nu dă vina atât pe bărbaţi pentru inferioritatea socială a femeii, cât pe frivolitatea acesteia şi pe supunerea ei voită în faţa clişeului ce susţine că rolul ei s-ar reduce la cel de înfrumuseţare, întru delectarea bărbaţilor. Evoluţia civilizaţiei eliminase această idee banală în jurul anului 2500, dar femeia tot nu s-a eliberat încă de ea în totalitate. Să fi fost o reminiscenţă culturală care a dăinuit peste veacuri? Ori o trăsătură a sexului (sau a genului) lor? Gabrielescu nu ne oferă vreun răspuns, dar simplul fapt că alte invenţii ale doctorului Fernando – cele care eliminau digestia şi prostia – nu s-au bucurat de succes sugerează că vanitatea feminină era mai puternică decât dorinţa de a scăpa de durerile de stomac sau de a dobândi mai multă inteligenţă, astfel încât progresul feminist se afla mereu în pericol de a se pierde în frivolitatea din jur. Femeia cedează ambiţiei de a străluci în societate, în timp ce moralitatea ei sexuală, până atunci garantată de absenţa frumuseţii fizice, recuperează mai vechiul obicei al infidelităţii conjugale, sub o formă ce aminteşte de clişeele specifice romanului sau de episodul „biletelor” pierdute şi mai apoi găsite de soţii încornoraţi. Adulterul ajunsese la ordinea zilei, fapt ce a coincis cu înfrumuseţarea vremelnică a femeilor. Bărbaţii se văd astfel în postura de a se comporta din nou în conformitate cu regulile impuse de tradiţie. Decizia lor de a accepta coarnele cu filosofie sugerează însă ridicolul vechilor atitudini misogine, al căror anacronism este scos în evidenţă, şi totdată setea de putere obţinută cu preţul renunţării la moralitate, la sexualitate, atitudine atât de caracteristică bărbaţilor (să rememorăm episodul legalizării alcoolului şi a cluburilor), care denunţă de fapt politicianismul atât de hulit în perioada interbelică. Viitorul post-feminist nu pare să fie tocmai roz, tonul pesimist al concluziei nefăcând decât să întărească mesajul critic al relatării O descoperire antifeministă. Aceasta poate fi interpretată, deci, ca o lecţie de istorie preventivă, o lecţie cu numeroase ţinte, combinate cu o măiestrie singulară într-un text de mici dimensiuni, dar care se înscrie în mod strălucit în genul literar universal denumit scientific romance, unde conţinutul speculativ, de natură intelectuală şi ideologică, nu iartă nici prejudecăţile, nici stereotipiile în procesul de punere sub semnul întrebării a idolilor comuni ⁰⁸.

Tratarea materiei argumentative reflectă, la rândul ei, procedeele stilistice frecvent întâlnite în menţionatul scientific romance. Spiritul lui se caracterizează prin convieţuirea seriozităţii cu jocul ⁰⁹, într-o modalitate literară ce exploatează cu multă imaginaţie ştiinţa şi tehnologia, cu scopul de a crea un univers fictiv verosimil, dacă i se acceptă premisele, pretinzându-i în acelaşi timp cititorului – prin recurgerea frecventă la ironie – o atitudine distantă şi critică. O descoperire antifeministă poate trece drept un model în acest sens. Pasajele ironice sunt atât de numeroase, încât aproape că am putea cita oricare rând pentru a le ilustra, de la primul până la ultimul (acesta fiind unul de-a dreptul magistral), dar ar putea fi totuşi de ajuns exemplul pilduitor al următoarei fraze, unde zâmbetul devine sarcastic, fără a abandona indulgenţa inerentă ironiei: „La o populaţie de 30 de milioane, abia trei sute de pacienţi s-au constrâns la un regim igienic de pilule [nutritive] şi absolut nimeni nu s-a prezentat ca să ceară leacul contra prostiei”. Ne este confirmat pe această cale faptul că Alice Gabrielescu era pe deplin capabilă să se dispenseze de orice urmă de sentimentalism, atingând o cruzime swiftiană, datorită căreia a putut evita toate capcanele unui feminism militant unidimensional, reuşind, în mod paradoxal, să arate o putere de convingere superioară. Din acest motiv, O descoperire antifeministă este probabil una din ficţiunile sale cele mai eficace, dacă avem în vedere angajamentul ei în favoarea drepturilor femeii. La aceasta se adaugă faptul că genul literar ales, precum şi tratarea materiei literare o ajută să eschiveze riscul convenţionalismului care ar afecta, după spusele criticilor, restul producţiei sale literare. Făcând abstracţie de o comparaţie cu aceasta, credem că a izbutit să aducă literaturii române o povestire ficţională de o înaltă originalitate şi un enorm interes, care precedă cu mulţi ani explozia universală a feminismului în cadrul genului ştiinţifico-fantastic, ale cărui avantaje pentru cauza femeii au fost intuite şi fructificate de Alice Gabrielescu, ea numărându-se astfel printre primele scriitoare din România cu o astfel de abordare. S-a scris că „dintre toate formele literaturii, doar cea ştiinţifico-fantastică le oferă femeilor libertatea de a se reinventa în totalitate. Romanele contemporane por reda imaginea femeii ca oprimată sau răzvrătită împotriva opresiunii. Ficţiunea istorică riguroasă poate contura un tablou şi mai sumbru. Dar genul ştiinţifico-fantastic le-a permis dintotdeauna femeilor să postuleze orice fel de societate şi să conceapă femeile ca deţinătoare ale tuturor rolurilor posibile în cadrul ei ¹⁰”. Societatea şi rolurile din O descoperire antifeministă confirmă libertatea inventivă a autoarei Gabrielescu, precum şi îndemânarea ei literară nebănuită, care, după părerea noastră, ar merita să îi aducă recunoaştere atât în cadul istoriei literare dedicată primei etape a genului ştiinţifico-fantastic românesc, cât şi în cea de istorie generală a literaturii. Această scriere dezvăluie, în ciuda caracterului ei concis, o bogăţie de forme şi idei care ar putea dezminţi acuzaţia de superficialitate şi de lipsă a transcendentalităţii pe care critica academică, încă hegemonică, o adresează, din ignoranţă, unui gen care se defineşte prin angajamentul intelectual şi acceptarea fără teamă a riscurilor pe care le implică experimentalismul literar.

Traducere de Oana Presecan

 

Alice Gabrielescu, O descoperire antifeministă.

Noua descoperire medicală a doctorului Fernando era într-adevăr senzaţională. Îi căuta formula încă din anul 2508 şi abia în anul 2520, după doisprezece ani de dibuiri, ameliorări şi experienţe aproape zilnice, se hotărâse s-o dea în vileag.

Cu câţiva ani înainte, doctorul Fernando îşi brevetase încă alte două preparate ingenioase: unul pentru modificarea circumvoluţiunilor creierului la cei săraci cu duhul, celălalt, înlocuind actualul sistem de alimentaţie, costisitor şi dăunător sănătăţii, printr-unul simplificat, dozat în pilule, suprimând radical orice suferinţe de stomac şi, în mod progresiv, suprimând chiar stomacul.

Dar, aceste două remedii practice, discutate şi medaliate de cele mai competente foruri medicale, n-au stârnit în public decât un interes pasiv. La o populaţie de 30 de milioane, abia trei sute de pacienţi s-au constrâns la un regim igienic de pilule şi absolut nimeni nu s-a prezentat ca să ceară leacul contra prostiei. Succesul material la care doctorul Fernando năzuia tot atât ca la cel moral, fu deci nul. De astă dată însă, aşteptările i-au fost atinse şi întrecute.

Noul său preparat consta dintr-un lichid roşu care se injecta sub piele, având proprietatea de a transforma în câteva minute pe o femeie de vârstă cât de înaintată şi de constituţie cât de şubredă, într-o femeie de 25 de ani, plină de viaţă şi tinereţe. Lichidul se răspândea iute în tot corpul, activa circulaţia sângelui, întărea muşchii, înfrumuseţa obrajii rotunjind pe ei o piele fragedă de copil, dădea privirii şi mişcărilor expresia naturală a tinereţii, crea pacientei un corp nou şi aproape un suflet nou, căci, odată cu înfăţişarea trupească, modifica total şi starea de spirit. Era un remediu care, pe lângă puterea de a plăcea, dădea — şi ceva mai mult — plăcerea de a plăcea. Din cele ce urmează se va înţelege fără uimire motivul pentru care această latură psihică lipsea cu totul prin acel an 2520.

Preparatul avea un singur punct slab: efectul său nu era valabil decât patru ceasuri. După această trecere de timp, substanţa injectată îşi pierdea proprietăţile, corpul se dezumfla brusc ca un balon şi femeia, redevenită ca înainte, rămânea în faţa oglinzii, dezorientată şi ruşinată, ca un copil în faţa jucăriei stricate. Experienţa nu putea reîncepe cu succes decât a doua zi.

Timp de doisprezece ani, doctorul Fernando şi-a urmat cercetările în cel mai strict mister. Experienţele ultime, convingătoare, s-au făcut asupra unei femei de serviciu, mută din naştere. Toţi obişnuiţii casei, chiar şi laborantul, credeau că este vorba de un leac contra muţeniei. Iar femeia mută îşi încasa surplusul de salariu pentru după-amiezile de şedere leneşă în laboratorul fără oglinzi, bine hotărâtă să... tacă, chiar în cazul fericit al unei dezlegări de grai.

Nereuşind a prelungi pentru mai multe ore efectul preparatului său, doctorul Fernando se hotărî să-i dea curs astfel. Drept reclamă, îi servi însăşi soţia sa, o femeie trecută de cincizeci de ani, căreia, dacă i se zicea uneori „frumoasă Elida”, era cu siguranţă pe un ton ironic.

În seara când societatea „Tempi passati” S.P.R.P.B. (Soc. pentru recăpătarea drepturilor pierdute ale bărbaţilor) dădea marele său bal anual, doamna Elida Fernando apăru, cu o oră înainte de miezul nopţii, la braţul soţului său. A fost o intrare senzaţională, apariţie magnifică şi strălucită care ului asistenţa. Cei ce-o cunoscuseră pe d-na Fernando cu treizeci de ani înapoi, se crezură prada unei halucinaţii, ceilalţi se gândeau dacă ea avea sau nu o fiică.

Între două tururi de dans, câteva contimporane ale Elidei care formau tapiseria deznădăjduită a sălii de bal, o prinseră în pervazul unei uşi şi o cercetară asupra neînţelesei transformări, deşi nu sperau un răspuns sincer. Spre mirarea lor buna prietenă le spuse că mijlocul era foarte simplu şi că de-a doua zi bărbatul său îl va pune la dispoziţia oricui. Nu putu spune mai mult din pricina dansatorilor care-şi aşteptau rândul.

Soţul său, retras într-o lojă, îi urmărea succesele cu ceasul în mână. La trei fără un sfert, se coborî în sală:

— E timpul să plecăm.

— Dar...

Era inutil. Doctorul Fernando luă braţul soţiei sale şi se îndreptă spre ieşire cu un pas grăbit care stârni zâmbete ironice. Lumea îl crezu gelos. De fapt, îl zorea gândul că peste zece minute, când cele patru ceasuri se vor fi scurs, triumful soţiei sale şi indirect al său ar putea face loc unui acces monstru de ilaritate.

De a doua zi, doamnele din oraş veniră după informaţii. Peste o lună, laboratorul doctorului Fernando era literalmente asaltat. În curte, în lungul străzii, până şi pe bulevardele învecinate se înşirau micile avioane ale clientelor, aviobusele sau automobilele celor care mai uzau de acest vechi mijloc de tracţiune. Cinsprezece doctori-ajutori mergeau în oraş, ducând elixirul miraculos la domiciliul doamnelor cu situaţii înalte.

După cum am spus în treacăt, pe timpul când se desfăşurau aceste evenimente, femeile aveau preponderenţa în Stat. De vreo două sute de ani, în urma unei revoluţii asupra căreia nu e locul să insistăm, afacerile politice şi diplomatice se aflau sub conducerea lor. Magistratura, clerul şi toate serviciile superioare erau alcătuite numai de femei. Paza publică de asemeni. Urmând evoluţia începută cu patru sute de ani înainte, feminismul afirmase şi proclamase întâietatea viguroasă a partidelor sale împotriva bărbaţilor dezuniţi, obosiţi şi deveniţi incapabili în majoritatea lor.

Astfel, hărţuite de muncă şi răspunderi grave, femeile îşi ofileau tinereţea foarte de timpuriu: frumuseţea în mediul nepriincios era încă din copilărie pierdută, şi ele acceptau efectele muncii fără repaos ca pe un stigmat inevitabil şi care nu le poate stingheri.

Bărbaţii, reduşi la rolul de subordonaţi, nu îndrăzneau să facă obiecţii, iar cu timpul începuseră a se acomoda. „Femeia trebuie să fie puţin mai frumoasă decât dracul” era un proverb curent rostit totuşi cu o vagă tristeţe în care tresăreau nostalgii atavice.

E foarte probabil că, cedând unui îndemn atavic, doctorul Fernando, în loc să imite viaţa de farniente a semenilor săi, s-a consacrat timp de 12 ani unei invenţii de înfrumuseţare feminină. Soţia sa, deputată în Parlament şi membră în diferite comisiuni bugetare, era supranumită admirativ de către partizanele sale: „Cap de Leu” şi de către adversarele din opoziţie „Cap de Cal”, iar doctorul Fernando dădea alternativ dreptate la amândouă poreclele, după cum îşi privea soţia de faţă sau de profil.

Preparatul doctorului Fernando fu punctul de plecare şi de sprijin al unei reuşite revoluţii de Stat. Lucrul e uşor de închipuit:
O fată frumoasă pe care bagheta unui vrăjitor ar schimba-o timp de trei ore pe zi, într-o bătrână hidoasă, n-ar mai îndrăzni să se arate în acest răstimp, deşi admitem că e natural ca o femeie hâdă să circule aşa cum se găseşte.

Femeile din anul 2520, obişnuindu-se să se creadă în starea lor normală numai în răstimpul celor patru ore de transformare miraculoasă (chiar şi cele tinere întrebuinţau preparatul pentru înfrumuseţare), nu mai voiau să se lase văzute în vechea şi inestetica lor formă. Aşteptau ora transformării, acoperite cu văluri groase, odihnindu-se pentru a putea isprăvi în patru ceasuri ceea ce nu se putea face decât în zece. Viaţa economică, politică şi socială trebui să fie concentrată, redusă la aparenţele onorabile. De la teatre şi cinematografe, se vedeau adesea spectatoare ieşind înainte de sfârşitul actului, zorite parcă de presimţirea unui incendiu. Nu de puţine ori pilotul care închisese în cupeul avietei o clientă în plină tinereţe, deschidea la sosire uşa unei necunoscute pe care trebuia s-o sprijine ca să urce scările.

Viaţa tuturor deveni o mică viaţă de patru ceasuri pe zi. Începură să părăsească serviciile mai grele, punând suplinitori. Oarecare profesiuni pentru care bărbaţii cereau în zadar libera exercitare, li se deschiseră acum fără opuneri. Societatea „Tempi passati”, a cărei activitate pentru recăpătarea drepturilor bărbaţilor se reducea de fapt la opere de binefacere, baluri, prelegeri intime asupra noilor metode de artă culinară sau de puericultură sistematică, deveni în ascuns o societate revoluţionară. Cei câţiva, să le zicem „bărbăteşti”, a căror propagandă destul de sfioasă pentru recăpătarea drepturilor era privită cu ironie şi cu descurajare de către semeni, deveniră în puţin timp oamenii zilei. O conspiraţie puternică se născu din sânul acestei societăţi aşteptând să dea lovitura de Stat decisivă.

Într-o dimineaţă, doctorul Fernando şi cei cincisprezece acoliţi ai săi fură sechestraţi pe neaşteptate şi laboratorul pus sub sigilii. Preşedinta republicii fu considerată demisă, guvernul, alcătuit în grabă din zece bărbaţi în cari se puneau mari speranţe, începu a funcţiona.

Fireşte că, sub conducerea atâtor novici, greşelile n-au lipsit. Începuturile sunt totdeauna grele. Principalul este că, într-o săptămână, toată organizaţia politică, dregătorească, militară, etc. trecu în mâinile bărbaţilor. Totul se înfăptui în deplină linişte, fără nicio încercare de rezistenţă din partea vechii organizaţii care, lipsită de serviciile doctorului Fernando, nu îndrăzni să se arate pe nicăieri.

Când toată această dramă social-estetică ajunse la ultimul act, doctorul Fernando fu proclamat în entuziasmul masculin cetăţean de onoare al Republicii, apoi împreună cu doctoraşii săi fu lăsat liber şi încurajat să continue aplicarea patrioticei sale descoperiri.

Partidul de opoziţie feminist nu întârzie să se reconstituie. Dar era o opoziţie mai mult de formă şi care nu inspira nicio teamă serioasă. Operele mari au pretins totdeauna mai mult decât patru ceasuri pe zi.

Câteva luni sau câţiva ani trecură astfel. Într-una din zile, doctorul Fernando, plecându-se să ridice de jos o mănuşă căzută, ridică, odată cu mănuşa, şi un bileţel căzut. Îl citi. Era o mică scrisoare de dragoste care fixa o întâlnire. Nu-i fu permisă nicio îndoială. Bileţelul era adresat soţiei sale.

Gelozia fusese în ultimele secole un sentiment foarte rar. Femeile din vremea hegemoniei lor, active, ocupate de dimineaţă până seara, preocupate de aspre chestiuni şi neglijând pe cele dulcege, nu îndreptăţeau asemenea subtilităţi sentimentale.

De fapt, lucrurile evoluaseră în acest din urmă timp, dar doctorul Fernando era prea ocupat să guste triumful său ca să-şi întunece dispoziţia cu studii psihologice.

Primul său gând fu să depună bileţelul pe biroul soţiei sale ca un lucru care nu-i aparţinea. Amintindu-şi însă că soţia sa era frumoasă, cel puţin în orele în care el n-o vedea, amintindu-şi încă de o veche tradiţie care considera scrisoarea găsită ca o gravă ofensă adusă demnităţii conjugale, doctorul Fernando se gândi, ca la o corvadă, că trebuie să se răzbune.

Era uşor. Preparatul său, dacă nu-i putea cu niciun chip mări durata, i-o putea lesne micşora. El se gândi la surpriza de a doua zi a acelui Bob care semna scrisoarea când va rămâne în braţe cu trista caricatură a femeii iubite.

Era o răzbunare dar care nu era o soluţie. Formula preparatului său, cumpărată de Stat în ultimul timp, fusese împărţită tuturor farmaciştilor din oraş şi din cuprinsul ţarii.

Ştiind că în acea zi guvernul ţinea consiliu, doctorul Fernando ceru prin radio permisiunea de a face o comunicare. Ea îi fu admisă. Peste cinci minute, doctorul ateriza pe terasa Palatului de Consilii unde se mai aflau încă alte zece aparate de zburat puţin mai mari decât bicicletele.

Doctorul Fernando arătă Consiliului bileţelul găsit declarându-se ca principal vinovat, el şi leacul său. Alţi cinci miniştri se ridicară acuzatori, mărturisind că au găsit şi ei prin casele lor asemenea bileţele. (Bărbaţii nu erau atunci destul de bine crescuţi ca să nu le găsească). Doctorul Fernando, umilit şi plin de căinţă, ceru Consiliului o ordonanţă care să retragă din comerţ preparatul imoral şi să anunţe pedeapsă cu moarte pentru aceia care l-ar fabrica în ascuns.

Dezbaterile fură scurte. Şeful guvernului se ridică, impuse tăcere şi începu cu o expunere limpede asupra situaţiei din ultimul timp. Făcu istoricul feminismului şi roadele epocii sale de triumf. Arătă ceea ce se ferea să spună partizanilor, că într-adevăr guvernarea femeilor fusese o binefacere pentru ţară. Energia lor de muncă, unită cu cinstea şi devotamentul lor, ridicase Statul la o situaţie înfloritoare. Preparatul doctorului Fernando le deturnase această energie. Lipsită de el, gruparea feministă avea să reintre în acţiune cu toate şansele de succes. Poporul, asupra căruia îndeosebi epoca aceasta revărsase binefaceri, aştepta doar semnalul de luptă pentru readucerea femeilor la putere. Da, nemulţumiri erau. După votarea legii de deschidere a cârciumilor şi cluburilor, manifestaţia de dezaprobare a fost mai compactă ca cea de sărbătorire. Nu, nu era încă primejdie. Numai sub o conducere fermă, poporul putea deveni periculos.

Concluzia: în interesul partidului, trebuiau trecute cu vederea micile nemulţumiri conjugale.

Profitând de turburarea în care-i aruncase pe miniştri perspectiva grozavă a feminismului din nou triumfător, şeful puse îndată la vot cererea doctorului. Ea fu respinsă în unanimitate.

Ca urmare, doctorul Fernando primi marea decoraţie a „Vulturului Verde”, reintegră domiciliul cu fruntea senină a datoriei împlinite şi trăi, până la o vârstă înaintată, ferindu-se să mai ridice de jos mănuşile căzute.

La moartea sa, i se făcu o înmormântare grandioasă. Printre sutele de coroane care ornau autocarele funebre, s-a remarcat îndeosebi aceea a partidului de la guvern, o coroană de orhidee pe a cărei panglică sta imprimat cu litere enorme: Marelui binefăcător Fernando — Recunoştinţă.
Coroana de trandafiri depusă din ajun de şefa partidului feminist purta, cu litere mai mici, aceeaşi inscripţie.