de Cornel Secu

De când ştiu eu Timişoara,o ştiu cam neprimitoare şi supărată pe lunile iernii. Fie că-i decembrie sau ianuarie, n-are importanţă.

Arareori zăpada a speriat pe cineva la Timişoara.

Trecătoare fiind prin Timişoara, fulguind târziu şi rar, nu se aşează pentru a ierna, ci, mai degrabă, se duce repede, curgând agale pe lângă borduri sau prin rigole.

Nici serviciile de salubritate,nici şcolile, nici şoferii şi nici vatmanii nu se supărau pe zăpadă, decât atunci când gerul trecea de -10 grade Celsius.

În decembrie 1989 în Timişoara n-a prea fost zăpadă. Până în 16 decembrie vremea a fost aproape primăvăratică.

În 15 decembrie la ora 19:00 Mandics György pleca de la Helion şi se aşeza în faţa casei lui Tökes.

În 16 decembrie la ora 20:45 Vasile Sas, Lucian Vasile Szabo şi Cornel Secu plecau de la Casa Universitarilor spre Piaţa Maria.

În jurul orei 19:30, Ion Monoran şi cu Daniel Zăgănescu opriseră toate tramvaiele, iar în circa 3  ore numărul celor care protestau în piaţă împotriva lui Ceauşescu a crescut de la 100-150 la circa 7-8000 de persoane, divizându-se în grupuri mari pe trei direcţii: Complexul Studenţesc, sediul Comitetului Judeţean P.C.R. şi zona Circumvalaţiunii.

În 17 decembrie vremea însorită, care fusese până după amiază, s-a întunecat deodată de zgomotul şenilelor şi al trasoarelor.

În zilele următoare, decisive, Costel Baboş, Mihai Alexandru, Adrian Bancu, Val Antim, Augustin Corneliu Giagim, Constantin Cozmiuc, Lucia Robitu, Dorin Davideanu, Emilia Alexandru, Adrian Chifu şi alţi sefişti, au fost în Piaţa Operei din Timişoara în orele exemplare ale lui 20, 21 şi 22 decembrie.

De atunci, din 17 decembrie 1989, zăpada e tot mai caldă, mai roşie şi mai neagră în Timişoara.

E caldă, aşa cum a fost ploaia din noaptea de 17 spre 18 decembrie 1989, e tot mai roşie în amintirea urmaşilor şi raniţilor din acele zile. E tot mai neagră în conştiinţa multor timişoreni, nemulţumiţi de drumul şi drumurile greşite spre care au condus ţara Iliescu şi toţi uzurpatorii Revoluţiei Române.

Carevasăzică a fost degeaba? Degeaba nu, dar cu puţine foloase pentru fiinţa românească şi pentru statul român.

Fiecare minut pierdut după revoluţie s-a multiplicat în ore şi luni, pentru care aşteptarea a fost un clopot surd.
Minutele fantastice ale Revoluţiei din decembrie '89, s-au scurs placid şi tern ca un strigăt prelung într-o pesteră rece,umedă şi goală.

Ruga celor care în 20 decembrie au îngenunchiat în faţa Catedralei din Timişoara şi-a pierdut fluidul unificator, iar ipocrizia, minciuna, hoţia, lichelismul, marasmul şi ţiganismele au stors ţara, făcând din oamenii ei nişte votanţi amărâţi, uşor de manipulat, trăitori de pe o zi pe alta, în orizonturi cenuşii şi sordide, ca în cele mai proaste filme s.f.

Poporul sefist românesc a rămas la fel de izolat în interiorul culturii actuale, cum a fost şi inainte de ’89. Au existat momente de răsfăţ şi bucurii, nu foarte multe, iar dezbinarea specifică societăţii româneşti a funcţionat şi aici exemplar.

S.F.-ul, pe care C.T.P.-ul îl proclamase ca un fenomen pe care Ceauşescu l-a dus cu el în mormânt, îşi găseşte acum o realitate supradimensionată în care scenariile horror pot convieţui cu butaforia ieftină a televiziunilor de cartier.

Carevasăzică vom lupta în continuare pentru pace. Cel puţin câteva cincinale.