de Lucian-Vasile Szabo

Interferenţa dintre literatura science fiction şi mass-media este fixată definitiv, cel puţin la nivel tematic. Unul dintre motive este cel al anticipării unor evenimente din viaţa omenirii sau doar a unei comunităţi deservite de o publicaţie, post de radio sau televiziune. Putem citi în cheie SF inclusiv desele referiri la criza economico-financiară, marcaţi fiind de cazul unei posibile şi probabile (dorită de unii, dar şi cu eforturi disperate de a nu se produce!) cădere a monedei unice euro. De partea cealaltă, a scriitorului, nu a omului de presă, anticiparea pornind de la datele prezentului este deosebit de fertilă. Pe de o parte avem viziunile catastrofice pe subiecte ecologiste, iar pe de alta promovarea extincţiei rasei umane din cauza unor conflicte, răbufniri belicoase rezolvate inclusiv nuclear. În alte cazuri, sunt preconizate aglomerările umane sufocante, degenerarea speciei, luarea ei în stăpânire de animale ori de inteligenţa artificială. Des anticipate sunt şi cooperările sau, mai degrabă, conflictele cu civilizaţiile extraterestre. Tot din cosmos vine şi pericolul spuberării Terrei de către un asteroid, însă acest subiect se vede dezvotat în timpurile noastre mai ales de presă, unde referirile sunt aproape ostentative...

Celălat motiv este unul clasic SF: ziarul. Înnoadă şi deznoadă intrigi, le împinge către punctul culminant. Sunt mai multe variante de luat în calcul aici.

Prima e legată de dată: în prezentul lumii descrise, unul dintre personaje primeşte o publicaţie care are inscripţionată o dată din viitor. Teoretic, şi în trecut falsificările erau posibile, deşi editarea şi tipărirea unei gazete cu dată falsă presuneau eforturi materiale considerabile. Acum, falsul se poate realiza foarte uşor, căci editarea şi imprimarea au devenit un sport de masă, graţie progresului tehnologic. E suficient să ai la îndemână un computer şi o imprimantă... Desigur, ziarele pot fi importante în proza SF pentru data lor, ce devine mijloc de probă pentru călătoria în timp. Însă adesea interesant este conţinutul, în totalitate ori doar un articol sau măcar o notiţă, ba chiar un anunţ de mică publicitate.

În acest context, întoarcerea la clasicii literaturii române poate fi una benefică, iar surprizele nu lipsesc. Viata noastră e dominată de presă, căci trăim, practic, în imperiul mass-media. Dacă publicaţiile îşi pierd treptat importanţa (ziare, reviste, cărţi), dacă puterea radioului s-a mai diluat şi ea (chiar rafinându-se), asaltul televiziunii este de neoprit, însă dependenţi am devenit efectiv de media virtuală. Ce are acest lucru cu Eminescu, Caragiale, Slavici, Arghezi...? Este vorba de percepţie. Acum o sută, o sută treizeci de ani, când aceşti mari scriitori erau şi mari jurnalişti publicul era extrem de redus (fără instrucţie, fără interes pentru citit, fără posibilităţi materiale de a cumpăra gazeta...), iar publicaţiile nu erau atât de abundente. La 1874 (şi nu am dat întâmplător acest an) un tiraj de 3000 de exemplare la un cotidian era chiar fabulos... Iar toate aceste tipărituri rămân oglinzi mai clare sau mai tulburi ale acelor vremuri.

De aici se poate face o incursiune în viitor, de 2000 de ani, spre exemplu. Este ceea ce ne propune I. L. Caragiale în Cronică fantastică, un articol pe teme politice. După cum se ştie, la acest autor genial interpătrunderea dintre jurnalism şi proză devine uneori absolută, cele două genuri nemaiputând fi diferenţiate. Aşa se întâmplă şi în acest caz. E o satiră despre prezentul scriitorului (la anul 1874), prin trimiterea la unele fapte ipotetice ale anului 3874. Scăpăm uşor spunând că e ironie şi parabolă, mai ales că scriitorul ne întoarce (cu picioarele) pe pământ, anunţându-ne că Tâmpitopole e chiar Bucureştiul... Doar că există formulată aici o premoniţie (demersul lui Caragiale fiind involuntar, desigur!) care ne stupefiază: Tâmpitopole era doar o anexă a Pekinului (vechea denumire pentru Beijing). Ni se vorbeşte în Cronica fantastică de faptul că, la 3874, chinezii ar fi stăpâni (şi) peste Europa. Ceea ce nu e destul de fantastic, căci acest fenomen de luare în stăpânire se produce deja! Veţi spune că e glumă a autorului, o încercare de a caracteriza clasa politică din vremea sa, o satiră ce încearcă să stârnească şi zâmbete, chiar dacă amare. Privit de la distanţă de peste 130 de ani, acest articol de ziar, ce poate fi interpretat şi ca o schiţă SF, nu mai surprinde prin critica năravurilor şi nepriceperii guvernanţilor (poate doar prin perenitatea acestor trăsături!), ci prin faptul că I. L. Caragiale a anticipat cu atâta acuitate creşterea populaţiei Chinei, transformarea ei în superputere (economică şi militară), precum şi invazia asupra lumii...

Pentru conformitate, dar şi pentru plăcerea lecturii, redau în continuare textul lui Caragiale.

CRONICĂ FANTASTICĂ

Suntem în anul grației 3.874...

Cum se poate ?...

– Mă rog, mă iartă, amabile cititor. Dă-mi voie a te ruga să nu mă-ntrerupi până la fine. Îmi promiţi că mă vei lăsa să termin ceea ce d-abia am început? Comptez pe promisiunea d-tale. Rencep dar.

Suntem în anul grației 3874; ne aflăm în cetatea Tâmpitopole, locuită de Sinecorzi, ciudate fiinţe bipezi, cărora le lipseşte partea stângă a toracelui cu toate ale ei. Sinecorzii sunt un trib de Chinezi.

Deschid, cu permisiunea d-voastră, o mică parenteză istorică explicativă.

(Acum două mii de ani, Chinezii declarară resbel Rusiei, vastă ţară ce coprindea jumătate din continentul Europei. - Observați bine că narez numai faptele; nu fac nici un comentariu. Bătaia avu loc pe fruntaria celor două țări. Chinezii triumfară și, trecând peste regimentele rusești ca peste un imens bulevard de cadavre, în o săptămână fură în capitala inamică, în două săptămâni ajunseră în centrul Europei și în trei, după ce străbătură și bătură, una după alta, toate țările mari și mici, se opriră pe țărmii Atlanticului. Poate c-ar fi mers și mai nainte dacă ar mai fi avut cu cine să se mai bată... Lumea întreagă zguduită, fu forțată a recunoaște realitatea acestei invaziuni și i se-nchină. Două mii de ani au trecut, și Chinezii, cu perspectiva d-a domni până la judecata din urmă, domnesc asupra continentului vechi pe care l-au chinizat - permiteți-mi acest singur novicism - cu totul). Închid aci parenteza crezându-vă luminați de ajuns.

Acum, grațioasă cititoare și d-ta, amabile cititor, dacă doriți a face o excursiune prin cetate, procurați-mi plăcerea a vă-ncrede în mine și a mă urma. Voiu fi prea fericit să vă serv de cicerone în Tâmpitopole, care, aflați și țineți minte, este numai o sucursale a Pekingului.

Pornim ?... A ! mă iertați, fiți buni a vă arma cu aceste foi de palmier; o să vă fie nedispensabil pentru a vă apăra d-arșița soarelui.

Acum, aidem ! O singură recomandațiune am a vă face: strâmbați puțin picioarele în maniera chineză; este un mijloc prezervativ contra alunecușului porțelanului smălțuit cu care sunt acoperite stradele. Așa !

Priviți, mai întâi, aci, unul din cele mai superbe edificiuri; este pagoda idolului Kin-Lau; este locul unde se regulează afacerile privitoare la brahmani. Aci este mai mare peste toți Mandarinul Ti-Li, mare învățat, care odinioară a fost trămis prin institute cu însărcinarea esclusivă d-a strâmba picioarele chinezilor de mici, pentru a le face să se bucure mai târziu de rachitism, calitate ce trece în mare considerațiune la chinezi. Așa e că este foarte mândră pagoda lui King-Lau cu architectura ei antică și coloarea ei galbenă. Cată să știți, coloarea chineză prin escelință este galbenul. Aruncați-vă dincoace ochii; vedeți cazarma și cancelaria Mandarinului Păcei, Lis-Kyng, vice-guvernatorul militar și civil al Tâmpitopolei; aci este rezervoriul ordinei și păcei, stabiliment liniștitor al spiritelor prea iuți și corigător al moravurilor. Ia uitați-vă la chinezul acela care iese din cancelaria Mandarinului Păcei, unde și-a petrecut noaptea din cauză că s'a aflat dormind beat de opiu pe stradă. Vedeți-l, mă rog, ce deșelat pare a fi în urma corecțiunei ce i s-a aplicat.

Aici, este Casa Justiției. Ce severă fațadă ! Totul respiră nepărtinirea și oarba dreptate. Întoarceți-vă puțin privirile spre acel nenorocit chinez care sosește asudat și gâfâind cu o hârtie în mână și năvălește pe scara principală a Casei Justiției ! Îl cunoașteți, este bietul Pim-Pim. Nu vă uitați că e slab și lihnit; era gras și burtos acum vro cinci ani, când adversitatea soartei îl îmboldi să intente proces unui vecin care-i răpise un puiu de curcă din curte. Vedeți-l, iese din Casa Justiției. Ce tristă figură ! O să fie silit bietul chinez să bea cinci cești de ceaiu și șeapte doze de opiu pentru a-și recăpăta buna umoare. Dacă nu vă este antipatică figura lui Pim-Pim și doriți să-l mai vedeți, veniți aci și mâne și-n orice zi voiți, pe la orele astea; pentru dânsul procederea d-adineaori este o sacră datoriă pe care în toate diminețile o împlinește cu cea mai strictă fidelitate.

Edificiul de colo, pe ușa căruia se văd încrucișate două cotoare de lemn de banan - emblemă ce reprezintă libertatea-n alegeri - este așa numita de chinezi Muma Tutulor. Câtă gingășie în nume chiar. Sunt foarte picanți Chinezii într-ale lor. Priviți dincoace, pe poartă, această imagine alegorică: Plin de sudoare și despoiat, un chinez, condamnat la un supliciu analog cu al fetelor lui Danaus, aruncă cu o lopată colosale cătățimi enorme de aur în gura mereu deschisă a unui monstru etern flămând. Lugubră fantazie !...Ați crede că această poartă este intrarea infernului, dasupra căreia geniul cel rău, așa, de gust, a pus să se zugrăvească un specimen de modul cu care cineva petrece în regatul lui; ei bine, nicidecum: aci, am onoarea a vă spune, este casa numită Punga-publică; Mandarinul cel mai mare peste astă pungă este Pungaciul, titlu dat prin simplă derivațiune etimologică.

Atențiune, doamnă ! gravitate, domnule ! Trecem pe dinaintea palatului lui Sik-Tir, guvernator general al Tâmpitopolei și reprezintante al Fiului-Soarelui de la Peking. Aș avea și aș voi să vă spun multe despre Sik-Tir, dacă în jurisdicțiunea chineză nu ar fi scris că se taie limba oricărui va cuteza să puie în discuțiune numele acestui suprem mandarin.

Să ne plecăm frunțile la pământ, după obiceiul pământului, și să ne vedem de cale.

Cred, acum, doamnă, că sunteți ca și mine de părere, după atâta umblet și fatigă, să intrăm în acest elegant stabiliment public. Vom lua și noi ceaiul și vom fuma opiul, repauzându-ne puțin. Din fericire, acesta este tocmai locul public de predilecțiune al tutulor notabilităților chineze din Tâmpitopole. Este adevărat, nicăieri aici nu se servă ceaiul în mai bună calitate. Să intrăm. Priviți pe chinezii mei cum șed cu indolență pe tapetele lor bizar colorate; vedeți cum, prin o mișcare d-o regularitate perfectă și egale, clatinând capul când afirmativ, când negativ, sorbind cu deliciu ceaiul și aspirând cu încântământ opiul, ei își petrec inocent timpul ! O, tabel admirabil de moravuri pacifice ! O, fericiți chinezi !! Binecuvântate ființe bipezi, cât este de invidiat soarta voastră. Voi nu vă frământați cu firea pentru nimic. Nu este nimic în stare să aducă un moment măcar de escepțiune în vieața voastră calmă și neofensivă: nici rachitismul primatur al micelor chineze; nici legenda bietului Pim-Pim, fidelul vizitator matinal al Casei-Justiției; nici crâmpeiele de banan încrucișate pe ușa edificiului Mumei-Tutulor; nici chinul sărmanului chinez care este condamnat la intrarea Pungei-Publice să-ncerce a sătura pe nesăturabilul monstru; nici tăiarea limbei din jurisdicțiunea voastră. Vouă, ceaiul, și opiul să vi se dea,... și-ncolo, pace ! O, de trei ori fericiți muritori !!!

Mă iartă, domnul meu, dacă mi-am uitat datoria de cicerone, lăsându-vă un moment, pe doamna și pe d-ta, pentru a mă adresa chinezilor mei. V-o jur că am făcut-o numai dintr-o mișcare interioară instantanee și nerezistibile de sinceră admirațiune.

Pentru astă dată, vă cred satisfăcuți îndajuns. Sunt fatigat; permiteți-mi să mă retrag; vă las.

...

Cum vi se pare, grațioși cetitori, apocalipsul meu ?

Ce va să zică purtarea asta, vor striga unii din d-voastră; întâiu ne arunci peste două mii de ani în viitor, ne spui niște comedii extravagante, ne plimbi, ne-ncurci, și-apoi ne lași în Tâmpitopolea d-tale fără să ne spui cum să venim îndărăt; ne lași în un loc necunoscut, bizar, straniu, rătăciți.

– Iubiți lectori, nu sunteți de loc rătăciți. N-aveți nevoie de conducerea mea. Luați bine seama, a fost numai o glumă fantastică: sunteți acasă, la d-voastră, între ai d-voastră... în București, în Țara Românească. Priviți în jurul d-voastră; îmi pare că cetiți „Ghimpele”.