de Lucian-Vasile Szabo

La comanda „foc”

Ideea după care se conduce în viaţă Radu Tamba este că orice şut în fund înseamnă un pas înainte, cu condiţia ca el să se numere, desigur, printre cei ce lovesc, şi nu printre victime. La început, această operaţiune era înţeleasă la modul cel mai simplu cu putinţă. Chiar mecanicist. Adică primitorul (receptorul, ca să vorbim în limbaj postmodernist), stă uşor aplecat înainte, genunchii îndoiţi, mâinile cu palmele deschise peste fund şi el, adică Radu Tamba, îmbrăcat regulamentar, purtând ţanţoş cizmele lustruite oglindă, cizme de tânăr ofiţer de Securitate. Totul corect, înafară de faptul (scuzabil, după cum vom vedea), că nu are închisă copca de la gât a vestonului. La comanda "foc", comandă pe care şi-o dă singur, cu voce tare, dar şi cu încântare, îşi ia avânt, şi cu piciorul izbeşte puternic în curul celui din faţa sa. În limbajul morfologiei prozei am putea spune că el, ofiţerul, este donatorul, emiţătorul.

Despre o pereche de cizme ofiţereşti

Un lucru este sigur, aceste lovituri date cu multă artă, de ce să nu recunoaştem, îşi datorau reuşita în primul rând cizmelor. Descoperirea lor nu a avut loc o dată cu intrarea în şcoala de ofiţeri, ci cu câţiva ani mai devreme, într-un loc pe care, convenţional, îl numim satul natal. Trebuie amintit că, până să se doteze pentru prima dată cu o astfel de încălţăminte, Radu Tamba suferea cumplit datorită lipsei lor (lipsă neconştientizată, desigur, atunci, ci doar mai târziu, când le-a constatat eficienţa). Fiind considerat un copil normal, deci nici prost, nici deştept, era luat zilnic de moşu-su ca să-l ajute să pască turma de oi a colectivului. Moşu-su îl învăţase să fumeze şi-i dădea în fiecare zi câte un pumn de ţigări Naţionale. Adolescentul înalt, bubos şi slinos ar fi renunţat cu dragă inimă la alergatul după oile slabe şi rele ale C.A.P.-ului, dacă nu ar fi fost adus la ordine de teama că seara ar fi rămas fără raţia de tutun. Aşa că alerga până îi ieşea sufletul după după animalele ce nu aveau altă treabă decât să se răzleţească cel puţin o dată pe oră. Cu picioarele goale, alerga pe miriştile pline de scaieţi şi pălămidă şi se însângera prin spinii de pe marginea drumurilor de ţară. Când credea că a adunat cârdul, oile o luau razna din nou, nu înainte de a-l călca pe labele picioarelor, rupându-i adesea şi câte o unghie.

Cizmele le-a descoperit, mucegăite, în podul grajdului de la colectiv. Toată noaptea le-a frecat cu o perie de paie, le-a şters cu o cârpă făcută dintr-o pereche de ciorapi ai maică-sii, după care le-a uns cu grăsime, folosindu-se de o perie de dinţi cu mâner roşu, ajunsă nu se ştie cum la îndemâna băiatului, deorece nu folosea aşa ceva. Când cizmele au fost gata, strălucind în lumină, nu a mai aşteptat să se usuce. Le-a încălţat şi, peste măsură de încântat, a ieşit pe uliţă. Atâta s-a plimbat, până a stârnit toţi câinii, de au început să urle. Dimineaţa, când moşu-su s-a dus să-l scoale ca de obicei, l-a găsit dormind în camera din faţă, camera cea mai bună a casei. Dormea gol, numai în picioare avea cizmele ce miroseau îngrozitor a untură râncedă. Din ziua aceea, Radu Tamba a făcut un adevărat cult pentru cizme. De altfel, lucrul acesta i-a influenţat viaţa, orientându-l către o meserie ce presupune uniformă şi, desigur, cizme.

Cizme de cauciuc, sparte în talpă

În perioada a ceea ce numim revoluţia din 1989, Radu Tamba nu a intrat în acţiune decât în seara zilei de 16 decembrie. Ştia că pastorul Tokes trebuia mutat cu forţa. Ba chiar era unul dintre cei care trebuiau să se ocupe de strămutarea lui. Şefii lui căzuseră într-o blegeală specifică şi nu mai erau în stare să dea ordinul cu pricina. În jurul casei pastorului se adunase o mână de oameni. Încurcau circulaţia şi se uitau urât. Şeful Securităţii a întrebat aşa, la modul general, ce mă-sa-n cur caută ăia acolo? Apoi buza de sus i-a căzut şi mai mult peste cea de jos, iar urechile i-au devenit, dintr-o dată mai clăpăuge. Nu i-a răspuns, bineînţeles, nimeni. Uşor neliniştiţi, uşor plictisiţi, fumau sau căscau ochii pe pereţi. A sunat telefonul şi ţârâitul lui i-a adus la realitate. Au început să-şi aducă aminte de ce ei, ofiţerii, erau adunaţi în biroul şefului, înainte de a auzi cuvintele celui de la capătul firului, cuvinte desluşite neobişnuit de limpede în toate colţurile încăperii : aici generalul Nuţă. Mă, ce mama dracului faceţi voi acolo? Radu Tamba nu a mai aşteptat sfârşitul convorbirii, ci a plecat către magazie. A îmbrăcat o salopetă cam jerpelită şi, cu părere de rău, a schimbat cizmele ofiţereşti cu unele de cauciuc, sparte în talpă.

Foarte exact nu se ştie ce a făcut în primele ore când s-a aflat în mulţimea adunată în jurul casei preotului. Cert este că s-a aflat acolo pentru a trage cu urechea şi ca să observe. Ar fi poate greşit să credem că el a aplicat atunci cine ştie ce sistem complicat de metode pentru a face investigaţii. Şi nu pentru că ar fi fost iremediabil tâmpit. Din contră. Există tipi gata să bage mâna-n foc pentru a susţine marea sa pricepere. Atunci a abordat însă problemele într-un mod clasic, ca să-i spunem aşa, în lipsa unui termen mai bun. Era stilul lui simplu, direct şi lipsit de înflorituri. Adică se strecura printre cei adunaţi, făcea pe beatul, sugea din timp în timp dintr-o sticlă pe care o ţinea în braţe, la vedere, din care nu a dat la nimeni nici o înghiţitură. Dacă atunci vreun chirurg i-ar fi secţionat creierul, ar fi avut surpriza să constate că acolo există o veritabilă bibliotecă, cu rafturi, cu sertăraşe, cu fişe, iar în fişe trecute numele a zeci de persoane, cunoscute de el dinainte, dar şi recunoscute acum ca elemente duşmănoase. Bineînţeles, toate aceste nume erau însoţite de replicile aferente, subminând statul comunist.

Nu se ştie dacă atunci Radu Tamba s-a ocupat numai de acest simplu şi eficient filaj. Declaraţiile sunt uşor contradictorii. Astfel, un fost profesor universitar care locuia în zonă a povestit că a dat mai multe raite cu bicicleta prin preajma evenimentelor. Mergea încet, atent să nu calce lumânările aprinse tot mai des pe trotuar. I s-a părut că-l vede în mulţime şi atunci a stat cu ochii pe el. Au fost confirmate toate materialele din dotare : salopeta ponosită, cizmele de cauciuc, basca proletară de pe cap şi sticla din mână. Profesorul nu a a fost sigur de la început despre cine este vorba. S-a lămurit după puţin timp. Ofiţerul părăsise postul şi se pişa după un stâlp de beton, aflat pe o străduţă întunecoasă. Biciclistul revoluţionar a trecut pe acolo, l-a văzut şi l-a aşteptat rezemat de bicicletă, la un colţ unde era mai multă lumină. Celălalt s-a apropiat şi profesorul şi-a spus : el este. Şi aşa era.

Stofe vândute la sârbi

Declaraţia de mai sus s-ar putea să fie exactă, dar ea nu corespunde cu o alta, a unei femei, care a relatat că ofiţerul, îmbrăcat cu o scurtă de piele de culoare gri, pantaloni de stofă închişi la culoare şi uşor evazaţi, încălţat cu cizme marca Otter, stătea cam la câteva sute de metri de casa pastorului, cam în dreptul farmaciei de pe bulevardul central. Vorbea cu unul mic şi prăpădit, dar îmbrăcat asemănător. Individul scund dispărea câteva minute, însă de fiecare dată revenea lângă Radu Tamba şi discutau în şoaptă.

Când a fost întrebată de unde ştie că persoana cu pricina este chiar ofiţerul cu numele de Radu Tamba, femeia a declarat că ea este o adevărată victimă a dictaturii. Lucra ca vânzătoare cinstită la un magazin de stofe. Într-o zi au venit doi securişti şi le-au luat declaraţii ca să spună cum au ascuns stofele bune şi le-au vândut pe sub mână la sârbi. Au fost pârâte, dar nu era nimic adevărat. Unul din securişti era cel de mai sus. Au dat declaraţii, au scris adresa, însă nu au recunoscut că au dat stofele la sârbi. Când au citit declaraţiile, ofiţerii au zis că le duc la sediu şi acolo văd ele pe dracu'. Ea început să plângă şi să spună că are un copil, că e divorţată şi să n-o aresteze că nu are cine să aibă grijă de el. Câţi ani are copilul? a întrebat Radu Tamba. Patru ani, i-a răspuns atunci. Pe moment nu şi-a dat seama de ce i-a pus el întrebarea aceasta. De la magazin cei doi au plecat fără să le facă ceva. Seara, femeia s-a trezit că sună cineva la uşă. S-a uitat pe vizor şi l-a văzut. El a simţit că ea se află dincolo şi i-a zis să deschidă dracului uşa, să nu-l vadă cineva pe acolo. De frică am deschis, a mai relata ea. Mai cu buna, mai cu ameninţarea că o bagă la puşcărie, a convis-o să se culce cu el. Îi pare rău că s-a încurcat cu el, dar nu a avut încotro. Cel mai mult mă doare, a mai spus femeia, e că m-a supus la perversiuni sexuale: tot timpul mă lua pe la spate. Aş fi vrut să-i văd şi eu faţa, numai că el se cam ferea.

Amantul librăresei

Un timp, la începutul carierei sale, s-a crezut că Radu Tamba este iubitor de cultură. Scăpase din şcoală de trei luni şi fusese repartizat la Roşiorii de Vede. Aproape zilnic era văzut răsfoind cărţile din librăria oraşului, cumpărând, din când în când, câte una. Un lăcătuş mecanic de la C.F.R., mândru nevoie mare, a declarat însă că tânărul ofiţer era cu ochii pe soră-sa, vânzătoare la librăria cu pricina. Când a auzit de arestarea lui Radu Tamba, după revoluţie, fostul şef al Securităţii din oraş, acum la pensie, a povestit, de faţă fiind mai multe persoane, următoarele : pot să spun că era băiat bun, dar cam tăntălău. Prima sarcină pe care i-am dat-o, mai mult în glumă, ca să-l văd ce poate, a fost să o urmărească pe vânzătoarea de la librărie. Era o tipă înaltă şi cam slabă. I-am spus să o urmărească deoarece face afaceri cu cărţi şi că se culcă cu unii pe bani. Merge el o zi, merge o săptămână, merge o lună până se îndrăgosteşte de ea. Când venea să dea raportul, îl vedeam cam plouat. Ei, ai adus ceva? îl întrebam. Încă nimic, răspundea, însă mai caut. Căuta el ori nu căuta, dar în vremea asta curva se culca cu toţi ştabii din oraş.

Într-o zi l-am chemat la mine pe ofiţerul care o aveau în lucru de mai mult timp şi i-am spus ce să facă. Curva se dă în vorbă cu Radu Tamba şi, în câteva zile, îl văd că trec ţinându-se de mână. El nu bănuia nimic. Într-o seară, fata îl duce acasă, îi pune în faţă aperitive cu salam de Sibiu şi icre negre. El adusese vin spumos, aşa că s-au distrat. Fata l-a lucrat de sus până jos, cum ştia ea mai bine. Dimineaţa, vine ofiţerul ălălalt şi-mi raportează. Radu Tamba îi spusese fetei cine e şi-i ceruse ca ea să-i dea informaţii. Ea a făcut pe niznaiul. L-a refuzat, fără să-i spună că este deja în legătură cu noi. L-am chemat şi pe el şi l-am întrebat cum merge. Nu mai era aşa plouat. Ei, ce zici? Ce să zic, ne-a răspuns el, e cam prietenă cu mulţi tovarăşi cu funcţie... Adică cum? am întrebat. Păi se cam plimbă cu ei. Şi ce, nu are voie? A făcut o moacă speriată şi a spus : nu ştiu, cum ordonaţi aşa fac. I-am cerut să o urmărească mai departe şi l-am expediat. Nu ştia că eu îi cunosc fiecare pas.

Intervine Miliţia

Am vorbit cu ăia de la Miliţie să organizeze o acţiune. Au aşteptat-o într-o noapte, când a ieşit de la nu ştiu ce director şi, când să treacă prin părculeţul din faţa hotelului, au prins-o şi au aruncat-o în dubă. Au mai pus cu ea două ştoarfe şi trei hăndrălăi pregătiţi din timp. A doua zi, pe la prânz, vine Radu Tamba speriat şi raportează că a dispărut. Te ia dracu' dacă nu o găseşti, cine ştie ce pune la cale! A plecat. A întrebat colegii, cunoscuţii, pe cei de la Miliţie. Nimeni nu i-a spus nimic. După vreo două zile îi şopteşte cineva că este în arest. Se duce acolo, o vede prăpădită, vai de mama ei, că o ciufuliseră ştoarfele, şi vine la mine cu textul să o eliberăm, că e omul lui, că ea ne dă informaţii, că nu există nici un motiv să fie arestată. Stătea în faţa mea, tremura şi era gata să plângă. I-am spus, mă, Radule, nu pot să fac nimic, e treba tovarăşilor de la Miliţie, nu ştiu de ce au arestat-o. S-a dus să-i întrebe. Când a aflat că e cercetată pentru prostituţie, aproape că a leşinat. S-a rugat de ăia să-i dea drumul, că e informatoarea lui, că îi dă date. Nu pot tovarăşe să o eliberez, i-a spus ofiţerul ce o cerceta. Am declaraţii că s-a culcat cu unii pe bani. Indivizii erau şi ei arestaţi, ăia din seara când fusese ridicată ea. Le-a cerut ăstora să nu recunoască, să o facă scăpată, dar ăştia erau educaţi de noi, aşa că nu au dat înapoi.

Până atunci Miliţia a cercetat-o şi a făcut un dosar de o palmă. Erau acolo tot felul de declaraţii, cele mai multe făcute de oamenii noştri. Uite pe cine ai vrut tu să scapi, i-am spus lui Tamba într-o zi şi i-am dat să citească dosarul. Când a văzut cu câţi s-a culcat tipa, că-i plăcea amorul franţuzesc şi la umeri-craci, s-a cam înverzit. De atunci nu a mai pomenit nimic de ea. După câteva luni a fost mutat în alt oraş. Acum e arestat. Păcat de el, că e băiat bun, dar cam tăntălău. Dacă nu-l opream, o lua pe curvă de nevastă !

Rafale la spitalul judeţean

Până în 20 decembrie 1989, Radu Tamba a lâncezit prin birourile Securităţii. Şefi mari se plimbau pe acolo, dar ofiţerii locali se fereau sau se prefăceau că au de lucru ceva foarte important, de care depindea soarta ţării, asta numai ca să nu-i treacă cuiva prin minte să-i trimită în oraş. Când vreun şef îi întreba ce fac, răspundeau că au primit o altă sarcină, de la un general sau colonel. Dacă li se ordona să facă altceva, securiştii, spuneau "am înţeles, să trăiţi!" şi mergeau să se ascundă în alte birouri. Nici prin gând nu le trecea că ar putea să ducă la îndeplinire ordinele primite. Chiar şi Radu Tamba îşi dădea seama că sunt tâmpite. Se pare, totuşi, că până în 20 decembrie el a părăsit pentru mai bine de o oră sediul Securităţii şi s-a dus până la spitalul judeţean. Nu se ştie precis ce căuta acolo. Tot ce s-a aflat provine din declaraţia, destul de încâlcită, a subofiţerului ce l-a transportat la spital cu o maşină ARO, cu număr de armată. Se vede că şoferul era destul de speriat, deoarece primul lucru despre care ţinuse să amintească era faptul că în acea dimineaţă plouase puternic şi fulgerase ca în miezul verii. Ofiţerul nu i-a zis decât hai, apoi a tăcut tot drumul, zâmbind mereu de parcă se scrântise. A oprit în parcarea din faţa spitalului. Radu Tamba a coborât şi a dus cu el un pachet. La intrarea în clădire s-a întâlnit cu un alt ofiţer, Vasile Cionca. Acesta era îmbrăcat cu o  haină de piele şi pe piept purta un pistol-mitralieră. Au vorbit cam cinci minute. Cionca a luat pachetul şi a plecat cu el spre uşa spitalului. Radu Tamba s-a întors la maşină. Până să pornească motorul şi să plece, subofiţerul a văzut cum lumea a dat năvală peste Cândea, întrebându-l ceva despre morţi. Atunci a apărut şi căpitanul Vonica şi i-a ameninţat cu arma, ba chiar a tras câteva rafale în aer. Maşina a plecat înapoi, spre sediul Securităţii. Ulterior, subofiţerul şofer a fost căutat să dea şi alte declaraţii şi să lămurească unele aspecte neclare, dar nu mai lucra nici în armată, nici în serviciile secrete. La scurt timp s-a zvonit că ar fi fost plecat să lupte în războiul civil din Iugoslavia. Nu se ştia de care parte.

Pistoale pe sub haine, la curea

Şi totuşi, în 20 decembrie, Tamba a crezut că va participa la cea mai importantă misiune din viaţa sa. O misiune secretă şi destul de riscantă. Ofiţerii superiori şi generalii se plimbau de colo-colo înspăimântaţi. Peste o sută de mii de oameni se adunaseră în piaţa centrală a oraşului şi strigau "jos...!" În balconul teatrului se afla o mână de indivizi care incita mulţimea. Dictatorul vorbise la radio şi televiziune şi-i numise pe cei din piaţă huligani şi trădători de ţară. Apoi îi beştelise pe generali că nu luaseră măsurile cuvenite. Văzând situaţia, Radu Tamba a propus formarea unei trupe de şoc, să acţioneze repede şi să-i cureţe pe cei din balconul teatrului, ca mulţimea să se împrăştie. Bine, a spus generalul-şef, du-te !

A luat cu el cinci oameni, au trecut pe la magazie, unde s-au îmbrăcat cu salopete, cizme de cauciuc, băşti proletare şi şi-au verificat pistoalele Carpaţi din dotare, pistoale ce le-au pus la curea, pe sub haine. S-au apropiat cu teamă de teatru. După un colţ s-au întâlnit cu informatorul de serviciu, instalat de la început în balcon. Acesta le-a raportat că drumul e liber. Lumea se vânzolea puhoi dintr-o parte în alta, aşa că au hotărât să mai aştepte. Radu Tamba a cerut să vorbească cu unul din liderii din balcon. Este vorba de unul Furtună, inginer şi ofiţer de Securitate în rezervă. Când a venit, s-au tras amândoi mai la o parte, departe de urechile celorlalţi. Nu se ştie ce au discutat. E clar că Furtună l-a refuzat, deoarece dădea tot timpul din cap şi o dată a strigat că el nu face aşa ceva. Când s-au despărţit, de faţă cu ceilalţi, s-au înţeles ca orice s-ar întâmpla, fiecare să aibă grijă de familia celuilalt.

Fineţea lui Makarenko

De două ori pe an, toţi erau adunaţi şi trimişi să-şi facă analizele medicale. Fiecare se descurca cum putea, mai ales că medicii erau şi ei ofiţeri. Importante erau vizele de pe certificatele de sănătate. Într-un singur loc însă controlul era obligatoriu : la psiholog. Moşu, şcolit doi-trei ani la Moscova, era un mare admirator al lui Makarenko. Se afla în pragul pensiei, dar gradul lui rămăsese tot cel de căpitan. Marea lui pasiune era de a vorbi, indiferent în faţa cui, şi în fiecare frază cita din învăţatul Makarenko, chiar dacă nu avea nici o legătură cu psihicul delicat al securiştilor. Cine încerca să se sutragă de la lecţiile gratuite de pedagogie ale psihologului şi nu trecea prin cabinetul lui, nu avea parafa şi semnătura sa la rubrica „psihologie–psihiatrie”.

Într-o dimineaţă ceţoasă de toamnă, cadrele au primit din nou ordinul de a se prezenta la policlinica Inspectoratului de Miliţie şi Securitate pentru controlul medical. Obosit, deoarece toată noaptea anchetase câteva persoane pentru tentativă de trecere frauduloasă a frontierei, şi acum îl dureau mâinile, Radu Tamba a  hotărât să treacă imediat prin cabinetul bătrânului căpitan, să îi asculte inepţiile cât timp va fi necesar şi să scape cu viza pusă. Dar a rămas surprins când a descoperit în cabinetul moşului un medic cam de 35 de ani, în civil. Tamba s-a fâstâcit brusc. Disperat, holba ochii la individul în halat alb şi cu ochelari cu ramă subţire, care a deschis gura imediat şi l-a întrebat dacă a venit la control. Da, a răspuns speriat de  întrebare. Îl căutam pe tov. căpitan, dar văd că nu este aici... De unde ştiţi că am venit la control? Avea impresia că tipul spilcuit şi aparent blând din faţa lui va scrie pe foaia de analize rezultatul de tâmpit iremediabil. Aşa cum va mărturisi a doua zi, la un gin cu colegii, mi-a fost o frică teribilă. Credeam că nu mă întreabă nimic, că, zâmbind, îmi va scrie "respins" în certificat.

Numai că nu s-a întâmplat aşa. L-am văzut emoţionat, a povestit tânărul psiholog în jurnalul său. I-am spus că bătrânul căpitan lipseşte şi că mă ocup eu de ei. În faţa mea era Radu Tamba, un individ despre care auzisem că ar fi deştept şi dur. Se uita la mine cu ochii holbaţi, aşa că i-am cerut să-mi vorbească despre prima amintire din viaţa lui.

Informatorul a venit de la I.A.S.

Este foarte clar că nici în noaptea de 20 decembrie, şi nici mai târziu, trupa de şoc condusă de Radu Tamba nu a ajuns să-i cureţe pe indivizii din balconul teatrului. Mai târziu, înainte de a fi arestat, el avea să declare unor prieteni că vinovaţi sunt cretinii de la Armată. Ăştia s-au retras în cazărmi şi ne-au lăsat pe noi să luptăm singuri cu răsculaţii. Dacă ei trăgeau câteva salve cu mitralierele de pe T.A.B.-uri, ceata din piaţă se spărgea şi indivizii fugeau ca puii de potârniche. În paralel noi îi lichidam pe ăia din balcon. Fără instigatori, nu mai ajungeau să pună mâna pe putere toţi nespălaţii. Acum ăştia de la Armată se dau rotunzi că au fraternizat cu populaţia, că ei au apărat revoluţia. Însă toţi erau căcaţi pe ei. Le era frică să nu-i omoare viermii. Se laudă acuma că mulţimea s-a suit pe tancuri şi că Armata a fost de partea ei. Pe dracu'! Se rugau plângând să se dea jos ăia de pe tancuri, ca să poată fugi cât mai repede.

Din declaraţia informatorului de serviciu, aflat în balconul teatrului, şi care după aceea a făcut pe revoluţionarul, fiind numit chiar şi şef la Poliţia municipiului, reiese însă că lui Radu Tamba i-a fost frică. L-am văzut cum spiona la colţ, a relatat informatorul de serviciu. Am vrut să punem mâna pe el, dar a fugit. L-am prins, totuşi, pe unul din trupa lui. Acesta ne-a declarat că nu are nici o vină şi că totul a fost pus la cale de maior. I-am luat pistolul, după care l-am legat de mâini şi de picioare. După câteva ore, mi-am dat seama că, nu ştiu cum dracu', a dispărut. Un alt revoluţionar avea însă să declare că informatorul de serviciu minte. Informatorul a şuşotit ceva cu unul de-al lor, că erau mulţi informatori pe acolo, dar noi nu ne dădeam seama. Ăsta din urmă a venit în balcon la puţin timp după prinderea securistului. După aceea, am aflat că până atunci nici nu fusese în Timişoara, ci venise într-o remorcă de tractor de la un I.A.S. dintr-o comună, unde lucra ca jurist.

Frunze moarte de ferigă

Păi cred că nu sunt probleme deosebite, cred că o să vă pun viza imediat. Oricum, lucraţi într-o unitate de elită, unde pregătirea fizică şi psihică este foarte bună, nu? a întrebat psihologul. Se holba prin ochelarii ăia subţiri, a povestit apoi Radu Tamba colegilor, la o ferigă prăpădită pusă într-un ghiveci pe marginea ferestrei. După aia a început să o cureţe de frunzele moarte. Le lua bucată cu bucată şi le aşeza pe pământul de la rădăcină. Sunt bune ca îngrăşământ natural, nu credeţi? Ofiţerul a dat din cap precipitat şi tocmai se căznea să vorbească ceva, dar a fost stopat. Povestiţi-mi, vă rog, totuşi ce vis v-a impresionat cel mai mult..

Era o zi de vară. De fapt nu ştiu sigur dacă era vară, dar era cald, îngrozitor de cald. Totul era gri. Copacii nu aveau frunze şi aşa, cu ramurile dezgolite, păreau desenaţi. Mi se părea că au crengile înfipte în cer, un cer senin, ca de sticlă. Aveam impresia că este un clopot. Stăteam la marginea unui drum prăfos de ţară, drum care se termina brusc într-un zid. Zidul era înalt şi se întindea câţiva metri în dreapta şi în stânga drumului. Se vedea că a fost cândva tencuit, dar acum tencuiala era căzută, căci se vedeau cărămizile gri–pământii. Dinspre orizont până la zid mărşăluiau sute de oameni, slabi şi zdrenţăroşi. Nu erau murdari. Printre zdrenţele cenuşii se vedea clar că nu cu mult timp în urmă fuseseră pesoane în putere. Veneau în dezordine, păstrând între ei o distanţă de doi–trei metri. Eu stăteam pe margine şi îi priveam. Nu puteam să-mi dau seama unde dispăreau atunci când ajungeau aproape de zid. Eram în uniformă, cu cascheta pe cap şi în picioare cu cizme. Când mi-am dat seama că indivizii aceia dispar fără urmă, m-am enervat şi am început să le trag şuturi în fund. Nu urlau, nu tresăreau, ci mergeau mai departe de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. A început să curgă apa pe mine, dar nu mi-am descheiat nasturii de la tunică. Am dat în ei cu disperare, până când m-am trezit transpirat.

Se uita la mine răutăcios, dar speriat, a mai notat psihologul în jurnalul său. Simţeam că îi este ruşine de parcă ar fi făcut ceva interzis şi, în acelaşi timp, cred că era revoltat de faptul că se comporta într-un mod atât de neobişnuit. Deci, l-am întrebat, spuneţi că stăteaţi pe marginea drumului şi, enervat, aţi început să le căraţi indivizilor şuturi în fund. De ce? Din cauză că, nu ştiu cum dracului, dispăreau prin zid. Nu-i logic? Ba da, este logic. daţi-mi carnetul să vă pun viza. Când ne-a spus păţania cu doctorul, maiorul făcea pe şmecherul, i-a povestit un ofiţer soţiei sale, contabilă la Întreprinderea de reglat conturi între întreprinderi. De fapt, Tamba era cam albastru atunci când îşi aducea aminte de prăpăstiile discutate cu doctorul. Când povestea, mâna îi tremura de a vărsat toată ţuica pe masă. Contabila de la Întreprinderea de reglat conturi între întreprinderi a rămas cu gura căscată. Abia după câtva timp a putut să întrebe încet, dar revoltată, dacă din cauza unui vis Tamba a fost în stare să verse bunătate de ţuică.

O cocoşată poziţie de drepţi

În noaptea de 20 spre 21 decembrie, Radu Tamba şi tovarăşii lui s-au întors cu teamă în sediul Securităţii. Toată seara, prin faţa clădirii se vânzoliseră  valuri de demonstranţi, cerând morţii, pe Gorbaciov, pe Ceauşescu (judecat), căldură şi mâncare la copii. Când a ajuns pe străduţa pe care se afla o intrare în unitate mai puţin folosită, temutului ofiţer i s-a făcut frică. Era târziu. Pe stradă nu mai circula nimeni. Doar în sediu, la etajele superioare, ardeau lumini în câteva birouri. Când şi-a dat seama de agitaţia iscată acolo, alimentată de grade mari venite din capitală, lui Radu Tamba i-a venit să fugă încotro va vedea cu ochii. Tăcuţi, cu paşi înceţi, înaintând de parcă ar fi fost în transă, s-au apropiat de intrare. Subofiţerul de la poartă i-a recunoscut, le-a deschis repede uşa şi i-a salutat slugarnic, într-o poziţie de drepţi aproape cocoşată. Pe faţa celui de la poartă se putea citi, a spus mai târziu, impresionat de scena cu pricina, unul din însoţitorii lui Radu Tamba, semeţia bleagă a prostului cazon şi teama câinelui ce se aşteaptă să fie lovit.

Sigur că ne era teamă, declara la proces Breda Laurian, un alt ofiţer ce a ieşit în seara de 20 cu trupa în oraş. Şefii noştri au rămas în sediu. Probabil că le era frică şi lor. Ne gândeam că se vor răzbuna pe noi, pe cei mici, chiar dacă încercasem ceva. Prima dată au mers la magazie ca să se schimbe, a mai povestit Breda. Magazionerul asculta muzică sârbească la radio. Patru colegi jucau 66 la o masă din colţ. Alţii doi stăteau pe un vraf de saltele şi discutau ceva pe şoptite. Unul dormea, sforăind subţire. Când maiorul a întrebat ce se mai aude, doar unul dintre cei ce jucau cărţi a răspuns plictisit au fost ăştia pe aici (demonstranţii), au făcut gălăgie şi au plecat. Acum sunt pe la judeţ, că a venit primul-ministru.

După ce s-a schimbat, Tamba s-a dus către biroul şefului Securităţii pe judeţ, cu gândul să-i raporteze că nu a făcut nimic. Abia a deschis uşa că Suma a început să ţipe la el, de părea că dintr-o clipă în alta o să explodeze. Unde mama dracului ai umblat? Te-a căutat tovarăşul general Nuţă. A zis să te dau dezertor, că te-ai dat cu ăia, să pun o echipă pe urmele tale şi să te execute pe loc! Cum, tovarăşu' colonel, dar am fost în misiune în centru... Şi dacă ai fost, ce mare căcat ai făcut? Ce să fac, tovarăşu colonel, erau peste o sută de mii... Suma a căzut puţin pe gânduri. Radu Tinu chiar s-a mirat. Nu-l ştia capabil de aşa ceva. După care i-a spus să se ducă urgent la judeţeana de partid. Ai înţeles? Am plecat, să trăiţi! Dar nici nu a apucat să se întoarcă cu faţa spre uşă, că şeful Securităţii s-a şi răzgândit. Ştii ce, i-a spus el pe un ton mai potolit, mai bine nu te duce nicăieri. Stai şi tu pe acilea, poate mai întreabă careva de tine.

Teama de oameni

Îmi vine greu să accept, a notat psihiatrul  în jurnalul său în seara zilei de după examinarea lui Radu Tamba, că un om recunoscut pentru duritatea şi primitivismul cu care abordează problemele, dar şi pentru viclenia folosită la obţinerea probelor vinovăţiei, chiar cu orice preţ, îmi vine greu să accept că, de fapt, este un individ slab, timid şi măcinat de îndoieli. Mediul în care lucrează, plus mijloacele puse la dispoziţie de sistemul securist, îl fac să-şi iasă din timiditate şi să acţioneze întotdeauna violent. La prima vedere, s-ar putea crede că visul exprimă exact realitatea în care trăieşte. Că indivizii ce merg pe drum şi trec prin zid sunt infractori, adică duşmani înrăiţi. S-ar putea crede, tot la prima vedere, că ei sunt trădătorii ce fug peste graniţă şi că trecerea prin zid, dispariţia lor dincolo, într-un spaţiu necunoscut lui Radu Tamba, simbolizează drumul transfugilor către Occident. Dar lucrurile nu stau chiar aşa. Visul exprimă de fapt adevăruri mult mai profunde, venite din inconştientul ofiţerului. Este vorba de teama lui faţă de oameni, de panica paralizantă ce îl cuprinde atunci când ei sunt aproape, cunoscuţi sau necunoscuţi. Visul vorbeşte clar despre un inadaptat, slab şi extrem de labil.

O jumătate de pâine

După căderea lui Ceauşescu se părea că soarta va fi relativ blândă cu Radu Tamba. După spaima din primele clipe, când a rămas foarte descumpănit, neştiind de partea cui să lupte, s-a gândit că nu are nimic mai bun de făcut decât să se ascundă până trece urgia. Aşa făcea şi atunci când era copil şi bunică-su îl lăsa singur cu oile colectivului, pe câmp. Începea furtuna din senin, cu fulgere şi trăznete. Imediat, oile o luau razna behăind cumplit, făcându-se nevăzute în scurt timp. Cum se descurca greu cu ele şi atunci când era cald şi frumos, când începea furtuna fugea şi el să se ascundă într-un loc mai ferit. După potop multe oi se întorceau singure. Altele erau strânse de oameni. Unele se pierdeau prin pădure şi nu le mai găsea nimeni. Nu puţine pluteau a doua zi cu burta umflată pe râu, fiind pescuite de sătenii din vale pentru a le lua pielea.

Aşa a făcut şi acum. Şi-a lăsat în birou haina de piele, pantofii marca Otter şi pălăria şi a îmbrăcat un pardesiu. În picioare a luat o pereche de pantofi maro, grei şi butucănoşi. A ieşit în oraş şi, cum era obosit şi nebărbierit, încet, ca să nu dea de bănuit şi ocolind centrul, unde o mulţime compactă fremăta de emoţie, s-a îndreptat către apartamentul unde locuia o secretară de la universitate, omul care-ţi dădea cele mai sigure informaţii despre profesori şi studenţi, şi la care dormea din când în când, pentru că era tăcută şi îi făcea toate poftele. S-a pus în pat şi a început să moţăie. Secretara a ieşit, spunând că se duce la o vecină să ia nişte pâine. S-a întors repede şi a pus pe frigider o jumătate de franzelă. Vecinei i-a spus să cheme revoluţionarii, că la ea este maiorul Tamba. Aceştia au apărut peste câteva minute. Au bătut în uşă şi i-au cerut să se predea. Erau înarmaţi cu pistoale-mitralieră. Iniţial, ofiţerul a vrut să sară pe balcon şi să fugă. Şi-a dat seama că de la etajul patru nu are nici o şansă. Atunci s-a predat. Revoluţionarii l-au bătut, până l-au umplut de sânge şi l-au dus la puşcărie.

A ieşit după un an. Imediat a intrat în afaceri. După patru ani, un ziar din Timişoara consemna lapidar : „Radu Tamba şi Cincă Valeriu au intrat în afaceri. Împreună cu un arab, Ahmed Jabri Tabrizzi (medic ginecolog), au fondat o firmă de import-export, Tical Impex S.R.L. Ei vând ciment şi produse petroliere în străinătate, plata fiind făcută doar în valută forte. Radu Tamba a declarat că, deocamdată, nu este treabă serioasă. Adun dolar peste dolar şi doar după aceea mă voi lansa cu adevărat în afaceri”.