de Mircea Opriță

Când, în urmă cu destulă vreme, scriam despre antologia-manifest Motocentauri pe Acoperișul Lumii (1995), încercând să mă dumiresc în ce direcție vira SF-ul românesc al ultimului deceniu din secolul trecut, am remarcat înclinația lui Doru Stoica spre un fantastic al complicațiilor mitologice, cu efecte devenite ușor confuze prin exces. Existau, în cele două povestiri ale sale (Tauromahia și Lumbricus Glacialis), premise ale scrisului literar, însă puținătatea materialului analizat nu permitea atunci un pronostic asupra evoluției ulterioare; era mai prudent să lăsăm timpul să decidă. Și n-aș putea spune că răbdarea nu ne-a fost pusă la încercare. Majoritatea celor împreună cu care tânărul de atunci debutase la Jurnalul SF au publicat destul de repede cărți proprii, doi dintre ei – Liviu Radu și Sebastian A. Corn – devenind scriitori prolifici și bine puși în valoare de operă. Spre deosebire de aceștia, Doru Stoica s-a ferit să deverseze ritmic în reviste și fanzine produsele propriei ficțiuni anticipative, el fiind din categoria celor ce scriu puțin, dar cu „dichis”. Lipsa unei prezențe publice constante lăsa chiar impresia ieșirii discrete a autorului dintr-o scenă pe care părea la un moment dat că o traversase în fugă și oarecum întâmplător.

Reunite sub titlul Între bariere (Millennium Press, Satu Mare, 2009), cele nouă povestiri noi reprezintă trofeul pentru care a meritat să mai așteptăm un deceniu și jumătate: un debut editorial chibzuit, matur, cu texte bine construite și temeinic sprijinite unul într-altul – ceea ce-i dă volumului o ușor de remarcat unitate de ansamblu. Nu avem de-a face, prin urmare, cu o simplă culegere de texte accidentale, disjuncte ca tematică și stil. Dimpotrivă, ni se propune explorarea „pe fațete” a unui univers uman coerent, pe care un ochi atent la detalii și o inteligență ludică dispusă la exagerări amuzante ni-l prezintă, pornind de la lucruri comune, într-o ipostază fabuloasă. În discursul său insolit, realitatea devine sinonimă cu irealitatea. Ca urmare, Bărăganul lui Doru Stoica se transformă într-un Macondo românesc presărat cu puzderie de personaje surprinzătoare fie prin acțiuni (unele în marginea comicului absurd), fie prin simpla lor prezență în peisaj. O idilă din povestirea Despre chinezi, primari, burice… antrenează, bunăoară, figuri singulare prin dimensiuni, descrise în linia monstruosului făcut agreabil de o ironică revărsare de sentimentalitate peste un munte de cărnuri și grăsimi:

„… întuneca strada când ieșea din curte, se speriau copiii și începeau să plângă, mugeau vitele speriate ca la eclipsă, găinile începeau să urce în cuibare țepene de somn, grasă nu de trai bun sau de alte alea, Didina, așa era ea de tânără, nici nu-și închipuia cineva pe vremea aia că o să-și găsească pereche, se obișnuiseră oamenii cu silueta ei de basculantă stingheră zdrăngănind cu gălețile goale în mâini prin gropile uliței, tânără, enormă și singură, dar asta numai până în ziua când Timofte ăl bătrân, îngrijorat de propria-i obezitate și constatând cu durere că nu mai încape pe ușa cârciumii, luase drumul spre Ierusalim, în pelerinaj, și pe la mijlocul drumului se întâlnise cu ea, ce mai faci tu, puică, o întrebase, iar ea se topise ca un aisberg, toată, îi sclipiseră ochii a zâmbet și lui i se rupsese inima în trei bucăți și toate urlau ia-o, ia-o, măi omule, alta ca ea n-o să mai vezi, asta-i perechea ta, Timofte, se dusese la ai ei a doua zi și le zisese de-a dreptul mi-o dați ori o omor, ăștia se bucuraseră, își luaseră de mult speranța, mai-mai să-l primească și în casă de bucurie, dar se opriseră la timp, căci biata lor cocioabă n-ar fi rezistat presiunii răsuflărilor pețitorului și pețitei, s-au luat fără nuntă, ca oamenii sărmani, și si-au făcut o casă mare cu numai două odăi, pe care mai târziu, după stingerea neamului, aveau să o transforme comuniștii în cămin cultural…”

E o lume construită pe gesturi și fapte normale, dar supradimensionate printr-un tratament de largă subiectivitate pe care îl permite discursul mereu „în formă”, mereu tensionat de voința observatorului-narator. În interiorul unui asemenea spațiu continuu modelat, un banal tren de navetă poate deveni însuși simbolicul tren al vieții. Țăranii reprofilați în muncitori la oraș dau buzna în vagoanele lui la ora cinci dimineața, bucuroși să scape de lâncezeala satelor de pe traseu și, uneori, asemeni lui Calistrache din Între bariere, de partenera suportată doar de nevoie, ca pe o „piază-rea” („un amărât era, nu urca niciodată treaz în tren, bea de furie și necaz blestemându-și nevasta, io înțeleg, bă, că e proastă, da’ de ce e urâtă, bă, asta nu pricep”). Cărțile de joc bătute pe serviete soioase și sticla de alcool purtată de la gură la gură sunt ritualuri fundamentale în drumul spre strungurile, frezele, ciocanele de forjă alintate cu nume de vite (Joiana, Miercan, Duman), ca spre a face mai caldă și mai suportabilă relația cu fierăria străină de la oraș. Pe traseul de întoarcere, oamenii trebuie dați jos cu forța în haltele lor de destinație, în hohotele de râs ale celor rămași să-și savureze fericirea pe roți până la propriile lor „bariere” din inima câmpiei. Lucruri miraculoase se produc în această viață asumată de navetiști ca singura esențială: diluvii apocaliptice („toamna aia când câmpurile s-au acoperit de ape și trenurile au început să meargă tot mai greu, târându-se de la o haltă la alta însoțite de stoluri de pescăruși înfometați, oprind la semnale câte o oră, timp în care unii scoteau undițele pe ferestre și pescuiau pești grași cu burțile doldora de icre negre”); ori apariții angelice de o frumusețe răpitoare: „ne-am trezit că un înger ne cere biletele pe care nu le avuseserăm niciodată, ne-am apucat să ne întoarcem buzunarele pe dos așteptând ca aripile să i se desfacă sfâșiind uniforma nou-nouță de ceferist, era o femeie cu păr moale și ochi de tăciune, mirosea a pădure de brad și i se legănau șoldurile ca plopii prin gările pustii pe unde treceam iarna”. Între toate aceste miracole ale senzualității pe care ceata chefliilor le pândește cu sufletul la gură, are loc și nunta „nelegiuită” a lul Calistrache cu „îngerul” din tren, eveniment săvârșit conform ritualului rural, cu lăutari „adunați dintr-o gară și lăsați în următoarea”, cu „dansul găinii bete” și așa mai departe. În sfârșit, cu cei nouă copii care i se nasc rând pe rând fericitului bigam tot în trenul de navetă și cresc atârnați de fusta mamei lor, pe când aceasta își face conștiincios datoria profesională. Încununare firească a motivului vieții de tren, ori al trenului vieții: după pensionare, Calistrache revine spre a se stabili temeinic în vagoanele fericirii lui, iar la deces va fi bocit în vagonul de bagaje și îngropat apoi la capătul unei șine moarte, lângă Slobozia, „unde se înfundă linia”.